The Power of Storytelling – curajul de a-ți spune povestea

Tema evenimentului ce tocmai a avut loc la București, The Power of Storytelling 2017, a fost „Closer”. Dintotdeauna poveștile ne-au adus împreună, ne-au strâns în jurul focului, ne-au apropiat. Surprinzătoare nu e doar apropierea pe care o obținem povestind, ci altceva: curajul de a spune poveștile care în anumite timpuri sau în anumite culturi rămân nespuse, poveștile care nu numai că împărtășesc, dar ne împărtășesc pe noi lumii. Asta m-a impresionat cel mai mult la acest eveniment și scriu acum pentru cei care nu au fost acolo, dar și pentru cei care au fost și vor să-și amintească. Rândurile mele nu vor putea cuprinde nici 10% din baia de emoții pe care am făcut-o pe parcursul a două zile, sper doar să fie o inspirație și o mică motivație pentru cei care se mai întreabă încă dacă merită plătit prețul de participare sau nu.

Voi ați plătit amândoi biletele ca să veniți aici? ne-a întrebat un prieten, fără rea intenție sau ironie. Era doar o remarcă admirativă. Da, am plătit, chiar dacă nu e puțin, pentru că eu am mai participat la două ediții în anii anterior și am simțit de fiecare dată că am primit mult mai mult în schimb. Dintr-un motiv sau altul nu am reușit să scriu despre edițiile anterioare. E greu să faci asta, după ce te afli în fața unor vorbitori, jurnaliști sau artiști de talia celor invitați pe scena evenimentului. Nici acum nu pot scrie tot ce am aflat sau tot ce m-a impresionat, au fost discursuri la care am rămas mută și nici stiloul n-a mai putut scoate niciun semn pe carnețel. Promit să încerc să extrag măcar câteva idei.

Poate că te-ai întrebat și tu, așa cum am făcut-o eu uneori, de ce alegem să vorbim atât de mult despre situațiile extreme ale omenirii, de ce nu putem găsi măcar un echilibru între ceea ce ne definește bunătatea și ceea ce ne dovedește cruzimea, ca rasă. Un răspuns bun a venit de la două povești care s-au axat pe situația albilor și negrilor în Statele Unite. Credeai că nu mai există rasism? Ei bine, există și e din ce în ce mai rău. Dar nu asta doream să spun, ci să preiau două afirmații:

„Când ajungi în locurile care au fost marginalizate, nu vezi nimic.” (Mindy Fullilove)

„Multe lucruri sunt invizibile pentru că alegem să nu le vedem.” (Nikole Hannah-Jones)

Dacă nu ne recunoaștem într-o poveste, avem tendința să o ignorăm, să trăim cu impresia că știm suficient, să ne pese mai puțin. Și dacă știm, dacă suntem conștienți de toate ororile unui război, de felul în care sunt marginalizați negrii, țiganii, bolnavii de SIDA sau homosexualii, se va schimba ceva? Suntem români, e aproape normal să credem că nimic nu se poate schimba, dar aici adaug un alt răspuns, un citat preluat din discursul lui Nikole:

„Nu putem schimba toate situațiile cu care ne confruntăm, dar nimic nu se poate schimba până nu este înfruntat. – James Baldwin” (Not everything that is faced can be changed, but nothing can be changed untill in faced. – James Baldwin)

Iar poveștile auzite au dovedit cu vârf și îndesat că soarta celor care au ales să le spună a depins în multe cazuri de această înfruntare a unor situații limită.

Finbarr O’Reilly a ales să se confrunte cu realitatea teribilă a războiului, în cele mai periculoase colțuri din lume. A făcut fotografii și a suferit toate traumele și pierderile unui soldat, singura diferență dintre el și ceilalți fiind arma, în cazul lui aparatul foto. La un moment dat serviciile lui au fost considerate scumpe și a fost concediat. O nouă traumă care s-a adăugat celor acumulate. A-și spune povestea, alături de un alt soldat american la rândul lui devenit inutil în urma unui accident, a fost calea prin care Finbarr și-a început vindecarea. Când l-am întrebat, la finalul evenimentului, ce va face în continuare, acum că „Shooting Ghosts”(cartea scrisă de cei doi) e publicată, m-a privit în ochi și a răspuns cu o sinceritate dezarmantă: „Mă tem că va trebui să-mi dau și eu seama.”

Pat Walters a vrut să arate, în povestirea lui foarte bine regizată, ce se întâmplă atunci când doi oameni nu se pot privi în ochi în timp ce-și împărtășesc povestea. A dovedit puterea pe care mediul audio o are într-un mod extrem de inspirat, prin confruntarea dintre doi nevăzători și a modalităților atât de diferite prin care aceștia au ales să-și accepte handicapul.

„Spunem povești ca să supraviețuim”, au susținut Murray Nossel și Paul Browde în momentul surpriză al evenimentului, o piesă de teatru în toată regula, numită de ei „performance” și bazată în întregime pe viața lor. Cei doi au fost prieteni din copilărie și au descoperit, fiecare într-un mod dureros, că sunt gay. Mai mult de atât, Paul a aflat la un moment dat că a fost infectat cu SIDA, în mod deliberat. Cât timp a durat piesa lor de teatru, m-am tot uitat la Paul și mi-am dorit ca partea aceasta să fie ficțiune, să fie o greșeală. Dar nu, nu era. Murray și Paul au acum fiecare un partener, sunt căsătoriți și au avut curajul să vorbească deschis despre asta, așa cum au spus chiar ei, într-o țară în stare să declare că singura relație legală e cea dintre-un bărbat și o femeie. Și au făcut-o povestind și cântând, în timp ce noi abia ne abțineam să nu izbucnim în plâns. Tot ei călătoresc acum prin lume, implicându-se în comunități, jucându-și viața pe scenă sau învățând și pe alții cum să-și spună povestea (vezi Narativ). Din punctul lor de vedere, povestea înseamnă răspunsul la întrebarea: „Ce s-a întâmplat?” „Oamenii se pot opune ideilor în care nu cred, dar nu au ce spune împotriva poveștii mele, a ceea ce mi s-a întâmplat”.

Paul s-a oprit la un moment dat lângă noi, la finalul evenimentului. Am profitat de ocazie și i-am mulțumit pentru poveste, spectacol și lecții. Am simțit nevoia să-i spun că orice ar afirma toți cei care s-au urcat pe scenă, cei care garantează că fiecare om are o poveste de spus, nu toate poveștile pot fi atât de impresionante, nu ca a celor care au fost la un moment dat pe muchie de cuțit. Paul a dat replica printr-o întrebare: „Și ai vrea să fii pe muchie de cuțit?”

În a doua zi, când credeam că nimic nu ne poate mișca mai mult decât spectacolul celor doi bărbați și felul în care au înțeles ei confruntarea cu o realitate greu acceptată de cei din jur, a apărut pe scenă Elie Gardner – o tânără, delicată și frumoasă jurnalistă. A început să povestească despre Ziad, unul dintre refugiații din Siria pe care a ales să-l urmeze pe drumul din Istanbul către Norvegia. A călătorit cu grupul lui de refugiați, participând la toate necazurile și bucuriile pe care aceștia le-au trăit pe drum. Povestea ei m-a ținut cu respirația în șah, în fiecare clipă mă așteptam ca ceva rău să se întâmple, chiar și după ce Ziad a ajuns la destinație, iar ea s-a întors la Istanbul, unde locuia. Peste un timp cei doi s-au reîntâlnit, iar relația dintre ei a devenit mai apropiată decât fusese atunci când au petrecut atât de mult timp împreună. Că sunt o persoană romantică se știe deja, nu mă ascund. Cu toate acestea mă așteptam la orice, nu și la momentul în care Ziad a fost invitat pe scenă. Iar am plâns. Elie a ales să-și spună povestea pentru a arăta ce se întâmplă când apropierea („closer”) de o poveste se transformă în propria ta poveste.

Jacqui Banaszynski, o veterană admirabilă a jurnalismului aflată acum în plina dramă a pensionării, a gumit spunând că e vremea să se uite peste poveștile ei din toți acești ani și să vadă dacă a uitat să se îndrăgostească de cineva, pe drum. „Cu cât mai intimă, mai personală, mai specifică este o poveste, cu atât e mai universală.” a reamintit Jacqui, în discursul superb în care a împărtășit poveștile pe care le-a ratat sau poveștile pe care nu le-a terminat niciodată, alături de câteva exerciții și sfaturi legate de scris.

Poveștile sunt de atâtea feluri: povești care ne înspăimântă, povești care ne încântă, povești care ne fac să devenim conștienți sau povești pe care vrem să le dăm mai departe. Toți vorbitorii au avut ceva de transmis, chiar dacă nu i-am pomenit pe toți. Majoritatea au fost americani, dar și românii noștri, Valeriu Nicolae și Vera Ion, nu s-au lăsat mai prejos. Valeriu ne-a făcut să râdem până când ne-a înghețat zâmbetul pe bune, în fața ghetourilor. Iar Vera s-a descurcat bine și, în ciuda emoțiilor pe care le-a avut, a ridicat niște probleme foarte importante legate de modul în care se pot transmite poveștile. Iar Thomas French, la final, a jonglat cu sentimentele noastre trecând de la observațiile pline de umor ale vieții adolescenților, la soarta unui tigru dintr-o grădină zoologică, până la victimele unui abuz sexual urmat de crimă. Nu pot descrie.

Cum rămâne însă cu întrebarea mea? Chiar trebuie să auzim atâtea povești îngrozitoare ca să devenim conștienți? Chiar nu are lumea asta mare povești mai frumoase și mai optimiste de spus? Am primit câteva răspunsuri mai sus, după cum ai avut ocazia să vezi. Și am mai auzit ceva ce mi-a plăcut, din păcate nu mai știu de la cine: nu am vrut să scriu despre cadavre și sângele împrăștiat pe asfalt, am vrut să scriu despre cei în venele cărora mai curge încă sânge și se luptă să meargă mai departe.

The Power of the Storytelling trebuie să meargă mai departe – fără victime și prejudecăți, desigur. Sunt sigură că un eveniment cu așa o dimensiune și așa o calitate a invitaților este extrem de greu de organizat, dar echipa care l-a creat și-l readuce în fiecare an merită toate aplauzele din lumea mare. Am plâns și am râs, îmi doresc doar să râdem puțin mai mult, în 2018. Sper doar ca lumea în care trăim, tot mai răvășită de tragedii în ultima vreme, să ne permită acest lucru.

Mai multe găsești pe website-ul The Power of Storytelling aici și sigur va veni și continuarea.

 

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.