Englezii şi mâncarea lor – atunci şi acum – în Londra sau nu (2)

Pentru că iar o să vorbesc despre mâncare, m-am asigurat înainte că sunt sătulă, să nu fiu tentată să mă opresc din scris ca să fug la frigider sau nu cumva să salivez pe tastatura laptopului (acu’ să nu va imaginaţi că stau cu gura căscată tot timpul cât scriu).

Am vorbit de magnificul mic dejun englezesc (sau mai degrabă britanic) cu diversele sale variaţiuni la fel de minunate.

Cum e cu prânzul şi cina?

Aici am două tipuri complet diferite de amintiri. Cele din tinereţe când mâncam la prânz la cantina fabricii de avioane Bae şi cea de acum vreo trei ani când mâncam în fiecare zi în alt restaurant londonez.

Eu cred că mâncatul e una dintre marile plăceri ale acestei vieţi şi că a mânca prost este un sacrilegiu. Primele două zile de tratament cu mâncare englezească în vremuri de demult a fost un fel de şoc cultural. Şi asta în condiţiile în care veneam dintr-o Românie săracă care nu avea mâncare în magazine.

Cu gura căscată de mirare şi de foame neostoită, priveam farfuriile cu mâncare care nu aveau absolut niciun gust. Spre marea disperare a bărbaţilor români obişnuiţi cu ciorbe serioase acasă, acolo nu existau supe sau ciorbe. Existau doar două chestii care serveau drept supă sau cremă şi care aveau culori dubioase şi un gust care depăşea orice imaginaţie. De nemâncat chiar şi pentru cei mai înfometaţi şi mai ciorbari oameni. După trei zile de încercări, nimeni nu s-a mai atins de acele chestii.

Tot după trei zile, m-am înfiinţat în faţa femeilor care ne serveau şi, cu o coadă de români în spatele meu (imaginaţi-vă o fată mică de tot cu un şir de bărbaţi de toate dimensiunile ascunşi după ea ca după fustele mamei sau cloştii) am stopat hotărât un obicei cel puţin cutremurător. Femeile acelea, de altfel foarte binevoitoare, aveau foarte prostul obicei de a turna, dintr-o cană mare, peste orice mâncare alegeai, un sos la fel de dubios ca „supa” de culoare maro închis care avea şi marea calitate de a conţine, în acelaşi timp, toate gusturile imaginabile de pe lumea asta.

Sigur, mâncarea care nu era nici sărată, nici piperată, nici ….nimic, din punctul de vedere britanic, era salvată de acest produs care avea măcar calitatea de a avea un gust, fie el şi oribil.

Eu: tristă precum Obelix! Noroc că pe masă aveau în permanenţă nişte biscuiţei săraţi (minunaţii crackeri), unt şi brânză albastră (de care englezii nici nu se atingeau) şi care pe mine m-au salvat de la inaniţie. Şi noroc cu conservele şi usturoiul de acasă despre care vă spuneam data trecută.

Picătura care a umplut paharul însă a fost o pizza la Londra. Înainte de a intra într-o pizzerie din Londra, am avut ferma convingere că gradele de comparaţie ale acestui produs sunt: merge, bunicică, bună, foarte bună şi excepţională, neîntâlnind vreodată o pizza cu adevărat proastă. Ei bine, Londra mi-a dat o grea lovitură dovedindu-mi că o pizza poate fi chiar de nemâncat.

Eu am luat trei înghiţituri şi am capotat, unul dintre cei doi colegi cu care intrasem în pizzerie a reuşit să mănânce o felie şi cel de-al doilea care era cam la 100 de kg, mâncău şi înfometat a reuşit cu greu să mănânce un sfert, după care s-a predat şi el, învins de ceea ce aş putea numi o supremă imaginaţie în ratarea unui fel de mâncare care, în mod logic şi firesc, nu poate fi ratată.

Ei, dar lucrurile s-au schimbat fundamental la Londra unde, nu de mult, am mâncat excepţional în fiecare zi, mirându-mă de chestia asta şi binecuvântând globalizarea care a adus în Londra bucătăria tuturor popoarelor. Acum chiar pot spune că Londra e completă! Am ieşit dintr-un restaurant thai cu gura până la urechi de mulţumire şi dragoste de viaţă.

Ah, şi există un anumit fel de mâncare englezească care chiar mi se pare un deliciu.

Despre ce au englezii bun, despre fish and chips şi unde se mănâncă bine în Londra voi vorbi însă data viitoare.

Până atunci, vă urez să aveţi parte numai de mâncare gustoasă de orice naţie ar fi ea!

Londra este oraşul adoptat de Anca, în răspuns la campania noastră de adopţii.

Articole similare:

• Englezii şi mâncarea lor – atunci şi acum – în Londra sau nu (3)
• Englezii şi mâncarea lor – atunci şi acum – în Londra sau nu (1)
• Londra şi 10 dintre ciudăţeniile sale
• Aventuri în traficul pe stânga şi 5 lucruri despre Londra
• Încă un oraş adoptat: Londra

Traducător la bază cu actoria în suflet, Anca, zisă Akafix, a găsit în călătorii o îmbinare a multor dorinţe şi pasiuni şi cocheteaza cu scrisul pe blogul ei şi pe la prieteni, cu gândul şi inima la minunile lumii şi la oamenii săi.

Anca

Website-ul meu

6 Comentarii la “Englezii şi mâncarea lor – atunci şi acum – în Londra sau nu (2)”

1. Kallex says:

   November 30, 2011 at 4:14 pm

   ah da, restaurante thai, indiene, chinezesti, you name it…
   eu credeam ca o sa aflu in sfirsit care e felul de mincare englezeasca comestibila.
   era chestia aia cu topul celor mai cele carti. care cea mai mica carte? cartea care descrie faptele vitejesti de arme ale italienilor. care e cea mai subtire carte? cartea de bucate englezeasca. pe alealalte nu le mai tin minte.
   cunosc ingles care maninca 300 de zile pe an iahnie. sper ca aerisesc.
2. akafix says:

   November 30, 2011 at 6:18 pm

   Ei bine, in episodul urmator vine si mancarea englezeasca comestibila – nu e dracu’ chiar asa de negru E doar gri inchis
3. Ionut Rotaru says:

   December 1, 2011 at 10:37 am

   oo daa, oribilele supe, si mai ales alea la cutie metalica miros infiorator!
   sau semipreparatele din supermarketuri. am incercat.. primele 2 zile. apoi ne-am lasat pagubasi.
   mancarea e printre putinele lucruri pe care le regret de cand am plecat ce ne mai salveaza e faptul ca mai primim pachete de acasa (ce bine ca nevasta-mea lucreaza in transporturi ) si mai exista magazine poloneze de unde poti lua produse cat de cat pe gustul nostru. si am descoperit de curand makro (metro), unde sunt multe produse apropiate cu cele de acasa (cabanos..branzeturi..salamuri etc)

   mancare buna la englezi?.. let me guess.. fish&chips NU (noua ni se par naspa.. cartofi congelati fara gust, peste “snitel” cu prea mult ulei).
   ce am descoperit in pub-uri si am inceput sa indragesc este Sirloin Steak-ul lor (friptura de muschi de vita), modul de preparare pe care nu l-am descoperit inca face carnea foarte frageda si gustoasa.
4. aka says:

   December 1, 2011 at 12:37 pm

   You would guess wrong…:))) Dar….rabdare pana saptamana viitoare!
5. alexa says:

   December 2, 2011 at 7:10 pm

   intr-adevar e bine sa fii cu stomacul plin cand citesti articolul asta…
6. Englezii şi mâncarea lor – atunci şi acum – în Londra sau nu (3) | impresii din lumea mare says:

   December 7, 2011 at 11:31 am

   [...] dragii moşului, pardon, ai babei, am ajuns şi la acel moment culminant în povestea mâncării la englezi, la ce au ei bun de mâncare căci, după cum îi spuneam lui Ionuţ Rotaru, nu-i dracul chiar [...]