Deşertul este, dincolo de orice, tăcere. Deşi a fost locul care m-a fascinat cel mai mult din toată Iordania, m-am temut să scriu, să tulbur această linişte, să cuprind în câteva cuvinte ceva ce este atât de vast şi de misterios. Am senzaţia că descrierea mea va fi precum vuietul avionului care trecea pe deasupra, în aer, în timp ce încercam să mă bucur de linştea aceea perfectă. Sau aproape perfectă, până să aud avionul… Cam aşa este şi deşertul astăzi: tăcut, greu de pătruns, schimbat doar de vânt şi natură, deranjat din când în când de sunete şi paşi ce nu-i aparţin.
Nu voi încerca aşadar să descriu deşertul. Aş vrea să am o pensulă şi talent pentru a-l picta. Am crescut cu ochii la câteva tablouri făcute de mama, în Algeria. Pământul acela roşcat, vălurit, frământat parcă de o mână mult mai mare decât putem noi să ne imaginăm, mi-a ocupat locul lui în creier şi şi-a creat propriile poveşti şi vise.
Deşertul în prezent este, din fericire, o casă a beduinilor cu porţi deschise către turism. Nu credeam că voi spune asta vreodată, dar eu personal chiar mă bucur de acest avantaj, altfel nu cred că m-aş fi încumetat să cuceresc singură un spaţiu atât de greu de înţeles. Nu mă cheamă Alin Totorean şi nici Roxana Valea (apropo, aţi citit cartea? Are o descriere minunată a deşertului, cred că şi ei îi datorez dorinţa aprigă de a trăi senzaţia pe propria mea piele).
Deşertul în prezent este, din nefericire, o atracţie turistică. Şi aşa cum se întâmplă peste tot în lume, turismul transformă, turismul aduce adaptări, turismul crează un mediu familiar într-un cadru care ar trebui să rămână nefamiliar. Mă tem de ceea ce va deveni în viitor. Iordania pare să ştie cum să îţi protejeze resursele naturale. Există un hotel mai luxos undeva în mijlocul unei rezervaţii naturale, dar totul acolo este eco, iluminarea se face cu lumânări şi aşa mai departe. În Wadi Rum nu a apărut încă nici un resort, dar cine ştie ce ne mai rezervă viitorul.
Beduinii nu mai trăiesc decât în mică măsură în deşert. Dar sunt singurii care, fără GPS şi alte mijloace moderne, reuşesc să îl cunoască precum propria palmă. Apropo, dacă tu ai fi mic de tot şi ar trebui să te descurci în hăţişul amprentelor din propria palmă ai reuşi? Eu sunt sigură că nu, nici pe drumurile normale nu mă descurc mereu, am dovada aici. Nu aş avea vreodată curajul să mă încumet în deşert, nu singură, aşa că nu-mi rămâne decât să mă bucur de noua orientare a beduinilor către turism.
Beduinii s-au mutat în mare parte în satele de lângă deşert. Mai sunt câţiva care au rămas acolo pentru a creşte cămile. Te întâlneşti uneori cu câte un puşti care îşi caută cămila sau mai vezi unele animale mai nefericite, cu picioarele legate ca să nu poată fugi. Cursele de cămile sunt la mare preţ şi acestea sunt şi cele mai scumpe, cred că se fac bani serioşi pe seama lor. Mai sunt câţiva bătrâni care nu au cămile dar nici nu se pot despărţi de casa lor infinită. Nu au nevoie decât de câteva pânze de cort, saltele şi nişte vase, pentru a-şi trăi viaţa aşa cum şi-o trăiau strămoşii lor. Şi mai sunt beduini care au părăsit deşertul, nemulţumiţi de felul în care se face acum turism. Am cunoscut un astfel de beduin care are acum un magazin în Aqaba. Ni s-a plâns de felul superficial în care se face excursiile în Wadi Rum, de păcăleli, de falsele trasee care se învârt într-un spaţiu destul de restrâns, de fapt. Ne-a mai povestit că atunci când era el tânăr organiza altfel de ture, prin adevăratul deşert, că veneau oameni de calitate şi că aceştia erau dispuşi să plătească mult mai mult pentru o experienţă autentică.
E adevărat, în prezent cei mai mulţi turişti vin pentru câteva ore de plimbare cu maşinile de teren şi cu asta consideră că au văzut Wadi Rum. Pentru ochiul nostru neantrenat Wadi Rum poate fi la fel peste tot: stânci, nisip alb, nisip galben, nisip roşu, apoi iar stâncile acelea precum ceara topită, iar dună de nisip, iar ierburi uscate. Dar nu este aşa. Pentru beduini fiecare stâncă are numele ei. Printre ele, dacă o iei la pas, sunt canioane umbroase. Prin cutele anumitor stânci există izvoare, îţi dai seama imediat după copacii cu frunze de un verde intens. Există poduri şi arcade şi locuri înalte unde merită să ajungi pentru priveliştea deosebită faţă de tot ce ai văzut până acum. Există oameni care vin special pentru a se căţăra pe cele mai înalte culmi şi a înnopta pe vârfuri, mai aproape de cele mai multe stele din lume. I-am invidiat, sincer.
Ce poţi face aşadar în deşert?
Din punctul meu de vedere deşertul este cel mai bun loc pentru a te odihni şi pentru a te gândi, fără niciun altfel de bruiaj, la ceea ce contează pentru tine. De fapt şi de drept, e locul cel mai bun în care poţi să îţi opreşti chiar şi gândirea, eu am avut multe momente în care am stat pur şi simplu cu un ceai dulce în mână, am privit chipurile sau relieful din jur şi nu m-am gândit la nimic.
Poţi face plimbări, mai lungi sau mai scurte, mai grele sau mai uşoare, în funcţie de abilităţile tale, de copil şi aşa mai departe. Varianta cea mai uşoară, dacă ştii că nu eşti foarte sportiv, este să mergi cu maşina; prin cele mai frumoase locuri vei fi lăsat pe jos, pe un traseu pe care nu poţi să te rătăceşti. La capătul lui vei lua pauza de masă la umbra unei stânci, masă pregătită de beduinul care te va însoţi şi aştepta.
La masă cu beduinii faci ca beduinii. Adică poţi mânca cu mâna. Am învăţat să mănânc salată cu pâinea friptă pe foc, făcută pâlnie. Acelaşi tip de lipie l-am înmuiat dimineaţa în ulei de măsline şi apoi în za’atar, un amestec delicios de condimente. Şi trebuie să încerci mansaf, vezi aici ce înseamnă, e cel mai gustos fel de mâncare iordanian. Iar seara, în fumul din cortul „sufragerie”, aşezat pe nisip dar la intrarea căruia îţi laşi încălţămintea, poţi sta la poveşti cu beduinii şi poţi sorbi, din nou, ceaiul fierbinte şi foarte dulce. Mâncarea nu este întotdeauna tradiţională, mai ai parte şi de brânză topită sau conserve de peşte, dar să ţinem cont că în deşert nu ar rezista prea multe timp de o zi…
Cel mai bun mod de a explora deşertul este pe cămilă. Priveliştea de la înălţime, mişcarea legănată, nisipul care absoabe zgomotul pasului, totul îţi dă o senzaţie de plutire, te simţi precum Aladin pe covorul fermecat. Urcarea şi coborârea sunt mai puţin romantice şi e posibil să simţi nevoia să te ţii cu fiecare muşchi din dotare, dar odată pornit la drum uiţi de griji. Cel mai bine e să închiriezi o cămilă direct în deşert, nu la intrare. Noi am făcut greşeala să luăm cămile chiar la sosire şi am regretat, pentru că plimbarea noastră s-a limitat, în timpul disponibil, la zona în care circulau toate maşinile, la gălăgia copiilor care ne însoţeau, preocupaţi mai mult de telefoanele lor mobile decât de animalele care mai mult se opreau şi ronţăiau uscături decât înaintau. Două zile mai târziu am trăit o experienţă mult mai plăcută. Închirierea unei cămile costă aproximativ 15 euro pentru două ore de plimbare.
Dacă reuşeşti să depăşeşti bariera psihologică şi nu numai a preţului, poţi zbura cu balonul peste deşert, o experienţă memorabilă care face toţi banii. Măcar o dată în viaţă. Costă 130 de euro de adult şi 65 de euro de copil.
Şi nu trebuie să îţi spun eu dar, daca preferi să rămâi la sol, poţi să urci, să te întinzi, să alergi sau să desenezi pe dunele de nisip. E minunat şi gratuit :-)!
Unde dormi şi când să mergi
Bedunii au creat tabere în deşert. Asta înseamnă în general câteva corturi de două persoane, foarte confortabile şi sigure, cu aspectul unei căsuţe. Nu ai altceva înăuntru, doar pat şi aşternuturi despre care nu aş băga mâna în foc că sunt spălate după fiecare turist. În tabără mai e un cort mare pentru masă, o toaletă cu o chiuvetă şi o mică bucătărie în care gătesc ei. Mi-a fost şi mie greu să cred, dar am planificat totul înainte, pe internet, m-am conversat cu beduinii într-o engleză impecabilă. Şi chiar este recomandabil să faci o scurtă cercetare înainte şi să rezervi în avans, în special în lunile de primăvară, cea mai frumoasă perioadă de mers. Noi i-am ales pe cei de la Rum Guides, care ne-au ajutat şi ne-au creat un program special pentru noi, în aşa fel încât experienţa să nu fie traumatizantă sau foarte obositoare pentru copil.
Cele trei zile şi trei nopţi în deşert, cu ghid la dispoziţie tot timpul, maşină şi o plimbare cu cămile în prima zi, au costat 615 euro.
În vizită la mama beduinilor
Nu am vrut să părăsim Wadi Rum înainte de a merge în vizită la mama ghidului nostru. O femeie în vârstă, cu faţa brăzdată de timp şi vânt, cu ochii adânci şi tăcuţi. Nu ştia engleză şi nu ne-a lăsat să îi facem o fotografie. Dar am stat alături, am mâncat ceva împreună şi am încercat să vedem de unde are puterea de a trăi acolo, aproape singură, împreună cu o altă femeie şi caprele de care au grijă. Copiii au încercat să o aducă cu ei, în sat, dar tot ce au reuşit a fost să o mute mai apoape de marginea deşertului. M-am uitat la cusăturile rare ale cortului, la tatuajele de pe faţă şi inelul de aur de la mână, la focul care ardea şi la priveliştea aspră din jur. Am încercat să caut în ochii ei poveşti, întrebări, răspunsuri dar nu am găsit decât linişte, ca peste tot în deşert…
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
