Prin Paris eram pe când negociam prin mesaje pe telefon dacă mă duc au ba în Dobrogea. N-am stat prea mult să judec, ceea ce s-a dovedit a fi reţeta unor răsunătoare succese personale în ultima vreme, şi iaca m-am trezit în nici 24 de ore după întoarcerea din capitala luminilor, a iubirii, a mamei stereotipiilor, că plec în Dobrogea cea molcomă, calmă şi lină.
Am avut nevoie de un pic de restart în creier. Gata cu agitaţia, cu alergătura, cu hoardele de oameni de care nu aveam loc pe trotuare.
Mă duc spre linişte.
Către Enisala
Tura asta, PhotoAromaVentura, organizată de răzvan voiculescu, propunea un safari în podişul Casimcea, cu plecare către Enisala pe ruta Bucureşti-Slobozia-Hârşova-Ciucurova-Slava Rusă-Babadag-Enisala.
Iar de acolo: Pădurea Babadag – Altân TePe – Stejaru – Pădurea Neatârnarea – Platoul Neatârnării – Colțanul cu Pietre Albe – Stânca – Dealul Haidar – Haidar – Cerna Pădurea Iepurilor – Podișul Osimbei – Valea Marchindean – Slava Rusă – Podișul Carado – Enisala. Totul offroad, pe drumuri “negre”. Printre articolele necesare în bagaj: o sticlă de vin bun, aparatul foto. Ceva bună dispoziţie dacă se găseşte şi soluţie împotriva ţânţarilor. Părea o combinaţie promițătoare.
Aşa am făcut bagajul şi altfel nu, și uite cum vineri după-amiaza eram în drum spre Dobrogea. De dimineaţă în Bucureşti o ploaie nervoasă mă scosese din sărite. Unde mă duc în pustietate pe ploaie, să mergem cu maşina prin noroaie?
Însă în maşină mai o glumă, mai o vorbă, mai o muzică bună şi se destinde atmosfera. Nici n-ai fi zis că unii dintre noi de-abia atunci ne cunoşteam.
Am ajuns.
La Enisala, la clubul pe care acum mulţi ani îl vizitasem doar pe dinafară cu alte scopuri. În sfârşit încep să intru în poveste. Mi se lăţeşte un zâmbet mov pe faţă cu ochii în lavanda care înconjoară căsuţele frumos desenate ale clubului. Cumva, parcă pentru a creşte anticiparea, aşteptăm un pic până ne luăm camerele în primire.
Fac o paranteză, pentru că în capul meu de femeie nu se poate merge drept din punctul a în punctul b, nu există sinapsă directă, e ca bârfa la gospodine: una îi spune alteia, aia vecinei, etc. Așa și neuronii… Povesteam acum două zile cu cineva că, dacă la vreun moment dat o să simt că nu mă mai entuziasmez ca un copil la cele mai simple bucurii, fie că sunt venite dintr-un loc sau o privelişte frumoasă, apoi poate că acela-i momentul să încep să mai stau şi pe acasă. Închid paranteza şi mă întorc să mă cazez.
Ei da, sunt bucuroasă să anunț că momentul cu lipsa de entuziasm e tare departe de mine deocamdată. Poftim, aici la Enisala m-am cazat într-un muzeu. Iac-aşa: muzeu scria pe uşă, muzeu era şi când intrai.
Camera mea, cu o carpetă ce-mi aduce aminte de pereţii bunică-mii, e la stânga. Într-una din dimineţi m-am furișat să fac câteva poze, dar la un moment dat am simţit că locul ăsta care strânge amintiri vechi ale altor lumi şi persoane are cumva aerul de a-şi apăra intimitatea.
Ştiu, nu-i tocmai sentimentul pe care trebuie să ţi-l trezească un muzeu. Dar nici el nu era un muzeu obişnuit.
Dar gata, mai avem timp să ne bucurăm de cameră. Cina pe repede-înainte, avem program, să prindem apusul într-un loc deosebit.
Un moment din care nu trebuie să iei nimic, nici să adaugi nu mai ai ce
Tura noastră de-a rostogolul prin Dobrogea promitea ceva offroad. Cum mie mi-i frică de offroad ca bărbaților de-nsurătoare, m-am bucurat să știu că nu conduc eu. Așa, numai bine puteam să mă relaxez și să mă uit pe geam la colinele care se rotunjeau frumos în zare.
-Cum îi zice locului aici?
-Poarta Vântului…
Poarta Vântului, ce frumos.
Mașina lăsată în vârf de deal, noi mai la o parte. De undeva din spate vine greu un miros de tei în floare. Parcă nici țânțarii nu vor să ne deranjeze așa de tare. Scoatem vinul rece, pahare frumoase și aparatele foto. Aha, deci așa urmează să se desfășoare celelalte două zile care mă așteaptă.
Lumina soarelui începe să scadă și să-mi albăstrească orizontul. Din vale ne ceartă un greier și din mașină se preling acorduri perfect asortate cu starea noastră: Alifantis.
Ah, sfânt moment de nefăcut nimica!
Să stai cu ochii în zare, peste sat, să respiri, să vină liniștea. Mai chinuim din când în când paharele de vin să stea frumos la poză.
Aș mai fi șezut un bob zăbavă în locul magic, dar deja era întuneric și ne mai aștepta o surpriză la cazare: un rus venit din sat să ne cânte la acordeon la lumina focului.
Seara s-a terminat cumva cu ochii în stele, cu rusul răgușit, vinul băut, focul mocnit, un cățel sperios schelălăind și vise amestecate.
A doua zi de dimineață, după micul dejun, fuga printre dealuri la pozat. Primim și teme, ba mai mult, am ocazia să-l ascult pe răzvan voiculescu vorbind despre fotografie, emoție și transpunerea emoției respective în cadrul foarte strict al dreptunghiului care reprezintă o fotografie…
A, vrei să știi cum?
Nu pot eu să-ți povestesc, ar trebui să-l asculți pe el direct, cred că așa e cel mai bine.
Mi s-a părut cumva un privilegiu să asist la „prelegerea” asta, care de fapt era tot o discuție amicală în mașină. Încercam să-mi aduc aminte ce am învățat la școală și, din când în când, îmi dădeam seama că răspunsurile pe care le aveam eu, de școler, nu-s deloc bune pentru întrebările potrivite. Desigur, ar trebui să-mi schimb întrebările.
Primim și teme, din loc în loc ne oprim să fotografiem ceva. Fiecare după ochi și pricepere. Sus în lan, jos în lan, era și-un cântec: fuga, fuga, prin porumb…
La noi e grâu.
Insist, iar indicațiile prețioase pe care le primim câteodată mă ajută să structurez cumva informația vizuală, alteori mă fac să-mi dau cușma ipotetică pe ceafă și să mă scarpin dubitativ în creștet: cum zici tu să facem acuma…??
Facem exerciţii de pozat la stâlp, la firul ierbii, la coada oii.
Din când în când lucrurile se schimbă. Podişul Casimcea are un relief interesant: de sub un strat mic de pământ se avântă către suprafaţă stânci cât un stat de om şi se transformă în capul meu în creste şi spinări ascuţite de animale mitologice. Mai departe înspre inima Dobrogei, Dobrogea profundă, cum o descrie răzvan voiculescu, dacă ai o fărâmă de răbdare, locurile te umplu într-adevăr de linişte. Pe care, uneori o mai sfâşiem cu muzica din maşină.
Nous avons toute la vie pour nous amuser
Nous avons toute la mort pour nous reposer…
Ah, cum mi se potrivesc mie versurile astea, toată-s prinsă într-o alergătură fără de răgaz şi fără linişte… Aici însă simt că îmi umplu bateriile.
Grâu, soare, cald, maşina cu geamurile deschise, să intre mirosul de tei înţesaţi de cârduri de albine aduse de apicultorii din toată ţara. Câteodată trecem pe sub crengi de copaci şi, din ramurile grele, cad peste noi bucăţele de lemn, frunze, de… stai un pic! că asta e lăcustă, nu e lemn!
(Nu ştiu de ce la un moment dat am hotărât că între fricile acceptabile din viaţa mea e şi cea de goange.)
Zbier corespunzător la lăcustă, o zbor peste alt participant din maşină, zboară şi linştea pe fereastră cu goangă cu tot. Evident, am repetat coregrafia şi la alte insecte nevinovate. Celelalte fete fac pe curajoasele, dar las’ că le-am văzut eu mişcările repezite cu care scutură şi ele musafirii nepoftiţi.
Următoarea oprire – o casă părăsită de la marginea unui sat. Cineva, o chivuţă cu un copil de ţâţă în braţe, ne întreabă de ce fotografiem casa.
-Păi ştiţi, suntem prima oară în Dobrogea, noi n-avem case din acestea de unde venim.
Ciudat, explicaţia pare să o liniştească.
Cimitirul părăsit de la Stânca
Mi-a zis odată o vorbă cineva: „Venim pe rând şi ne ducem pe sărite”.
Aşa e, după care altcineva ne plânge, cineva ne grijeşte mormântul, apoi încet, încet, ne uită. Mai rar dezolare mai mare decât într-un cimitir părăsit. Şi totuşi, întinse în soare, înfăşurate în foşnetul mic al naturii, netulburate de nimic, crucile culcate la pământ din cimitirul Stânca nu mi-au părut triste. Sunt lespezi în soare, semne ale unor vieţi uitate care se macină într-o pace tăcută. Un loc în care puţină lume mai ajunge.
Am citit că pe satul ăsta înainte l-a chemat Mahomencea până prin 1964. Oamenii au plecat, au părăsit locurile, casele s-au măcinat până s-au făcut una cu pământul.
Au rămas crucile.
Acasă la familia Xantos – Gheorghe şi Chira în satul Cerna
Dar hai să lăsăm melancoliile deoparte. Uite acuşi, când îţi scriu, îmi dau seama că aventura din tura asta nu e tocmai la ce te-ai fi gândit. Dinspre partea offroad-ului, lucurile au fost chiar molcome: un fir de apă de traversat, o patinare pe noroi, un pic de entuziasm când am călărit pe nişte şleauri mai adânci.
Dar nu de aici a venit aventura de fapt. A venit din cunoaşterea unor oameni faini, din descoperirea locurilor ascunse de care mulţi nu ştiu şi de ce nu… din a merge acasă pe la localnici pe care nu-i cunoşti, să le stai le stai la masă, să le asculţi poveştile, să le bei ţuica, să le sorbi cuvintele.
Ziceam de localnici? Aşa de bine primiţi am fost de-am avut senzaţia că sunt acasă la nişte rude mai îndepărtate. Ionuţ, nepotul, mi-a zis la un moment dat să mă simt ca acasă… Fii serios, dragule, cine ar vrea să se simtă la voi în curtea asta mare ca la garsonieră în Bucureşti??
Decorul e simplu, dar de efect: gospodăria mare şi frumoasă, un căţel iritat la maxim clănţăne legat după casă şi o boltă de viţă de vie care tăia toată zăpuşeala, lăsându-ne să gustăm pe îndelete bunătăţile aduse la masă. Voi mărturisi aici public şi voi cere iertare: la un moment dat când m-am dus mai încolo să răspund la un telefon, am dat iama în zmeura oamenilor. Mă iertaţi?!
La masă, un aperitiv sub formă de steluţă mă nedumereşte, mă gândesc câtă migală o fi fost acolo. Aiurea, procedeul e mult mai simplu: o ustensilă de bucătărie sub formă de stea se bagă la încins în ulei, apoi hop! în aluatul care se lipeşte de ea şi-apoi la loc în oală la prăjit. Uite-aşa, clătite sub formă de stea.
O ţuică şi-o ciorbă de găină cu „bănuţii” de grăsime plutind în farfurie ne încălzesc de tot inimile… şi-apoi să te ţii, nenicule! Liber la poante şi la glume, oamenii s-au obişnuit cu noi şi noi cu ei.
Vorbele de duh sunt la tot pasul, iar eu mă strădui să notez tot ce-i iese pe gură lui nea Gică, că prea sunt savuroase. Oamenii de la ţară au un fel al lor, hâtru, de a mânui cuvintele, care nu se învaţă la nicio şcoală.
Ne spun povestea meglenilor, neam din care se trag şi ei. Extrădaţi din Grecia în Bulgaria, au fost apoi supuşi schimbului de populaţie forţat între Bulgaria şi România din Durostor şi Caliacra.
Nu cred că a fost o viaţă uşoară. Suntem buni, săraci, da’ graşi ne zice nea Gică râzând. Însă acum le e bine. Ne povestesc cum şi-au construit casa asta mare şi ne arată în vale unde stăteau înainte. Copiii le sunt mari, nepoţii cuminţi şi învaţă bine.
Între timp mâncărurile curg în continuare, ah!, ştiam eu că e ca la mine la ţară, că şi-acolo mănânci până se schimbă banii…
Vine la masă un fel de care n-am mai auzit: măngică. Am notat reţeta, mai puţin… când se pune laptele! Se face cu ulei încins, roşii rase, ardei copţi, că sunt mai buni, ouă şi lapte, dar nu mai ştiu când se pune laptele. Poftim! Of, şi ce bună a fost.
Apoi la desert, tot ca o specialitate locală, pe lângă alte prăjituri de casă primim alvă. Din mălai prăjit în ulei încins (iar!), cu aromă de rom, surprinzător de bună pentru cât de spartane sunt ingredientele.
Mai vorbim de una de alta, de bulgari cu capul mare (cred că e continuarea în sus a expresiei noastre cu cefe late), iar nea Gică ne dă şi un sfat de ţinut minte: Votul e respectul omului!
După aşa o scăzută (n.tr. petrecere), ne rostogolim spre maşină, butoiaşe suntem, nu alta. Plecăm înainte să fim beţi pân’ la degetul mic…
La revedere oameni buni, poate ne-om mai întâlni vreodată. Săru-mâna pentru masă.
Cu maşina vag îngreunată pornim din nou să şerpuim printre lanurile Dobrogei…
În primul lan facem niscaiva mişcare, gimnastica fotografului la firul de grâu. La fel şi într-un alt lan, de floarea soarelui: sus să prinzi pălăriile florilor, jos în genunchi după maci, sus la floare, jos la bulgarele de pământ. Repetaţi.
Apoi, pe drumul de întoarcere, facem un pustiu de bine şi scoatem din noroi o dubă înţepenită. Şoferul şi celălalt om din dubă sunt ca negrii care zâmbesc în întuneric. Numai că bieţii oameni nu mai zâmbesc de mult, numai albul ochilor li se vede, în rest sunt acoperiţi de noroi din cap până în picioare, frânţi de oboseală de cât au tras şi au împins şi clipesc a jale către noi. Vorba vine i-am ajutat, pluralul nu-şi are rostul: fetele au făcut poze, numai băieţii au pus osul la treabă.
Până la drumul principal duba se mai opinteşte şi se mai scufundă odată în nămol şi se mai organizează încă o operaţiune de salvare.
I-am salvat de tot.
La cazare facem o nouă sesiune de exerciţii fotografice: cum pozezi vinul în apus. Pozat, băut, iar pozat, băut, băut, poz… ah. Noapte bună. A doua zi s-a încheiat şi ea.
Momentul meu mic de fericire rotundă şi completă într-un sat de lipoveni
Dacă până acum m-ai mai citit, dacă ceva din ce-am scris eu aici pe LumeaMare ţi-a adus vreo bucurie sau vreun dor de ducă, să ştii că totul mi se trage dintr-un singur loc. Bine, e şi meritul Roxanei că m-a înghesuit să scriu, dar inspiraţia mi s-a tras dintr-un simplu sat. E un loc vrăjit, care m-a prins de la prima vizită şi nu mi-a mai dat drumul. A fost odată ca niciodată când am scris prima oară, despre Sarichioi, sat de pescari lipoveni care păstrează încă tradiţii, cu oameni care se duc la biserică dimineaţa în straiele de sărbătoare sau legaţi simplu, băieţii, cu o cingătoare peste cămaşa obişnuită. Aşa le e portul. Desigur că şi aici văd puţini tineri care mai fac aşa. Mai mult femei bătrîne, câte două sau în grupuri mai mari străbat uliţele prăfuite.
Am prins târgul de duminică, înghesuit şi aducând tradiţia originală într-un prezent mai puțin autentic. Strada arată zici că s-a revărsat jumătate din plasticăria de la Obor şi o treime din grădinile de zarzavat ale oamenilor. Ne strecurăm cu grijă, să nu deranjăm şi ajungem la ponton.
Ăsta-i locul. Aici este. Rotund şi complet simt că mă învăluie o fericire simplă. De aici a început, de fapt, totul pentru mine şi iaca, emoţionată îţi mărturisesc că LumeaMare mi-a schimbat viaţa.
Îi trimit un mesaj Roxanei să îi împărtăşesc bucuria şi nu ştiu de ce, mă ruşinez de ceilalţi din maşină şi nu vreau să vorbesc la telefon să mă audă toată lumea.
E secretul meu.
Un om stă în apă până la brâu, îmbrăcat. Leagă sau dezleagă ceva la o barcă. Ciudată viaţa asta care dintr-un loc atât de simplu m-a aruncat în asemenea vâltori pe tot pământul acesta mare.
La revedere Sarichioi. Cred că o să mă mai întorc cândva să îţi mulţumesc.
Faleza înaltă a lacului Razelm
Încă o oprire în povestea noastră ne duce pe malul lacului, într-un punct atât de înalt că poţi vedea zeci de kilometri în depărtare. Ni se arată în zare unde-i Gura Portiţei şi cred că zăresc o fâşie ştearsă şi subţirică de mare.
De fapt, din mai multe locuri, chiar şi de la cazare am avut parte de aceeaşi experienţă: cale de 30-40 de kilometri îţi vezi ţara, vezi dulceaţa molcomă a Dobrogei.
Mai punctăm până acolo o rulotă căzută parcă din vestul sălbatic, cetatea cocoţată pe deal, o cizmă de oier şi indicaţiile de pozat: cum să-ţi organizezi materialul fotografic din faţa ochilor, pe două axe, x şi y, ca să reuşeşti să transmiţi şi privitorului săracul, care nu poate ca tine să miroasă, să audă, să simtă bătaia vântului sau furişatul firului de iarbă pe picior. Cum, cum, cum, că tare greu e! Încerc să bag la cap ceva explicaţii, după care mă întorc încrâncenată la aparatul meu. Of, iar n-a ieşit cum trebuie.
Acasă la turci în Ciucurova
Aș fi zis că-i mai ceva decât la mama acasă, problema e că mă citește mama și se supără dacă vede așa ceva. Deci, doar pentru mama, la Aziz Mustafa și Inci a acasă a fost „aproape” ca la mama acasă.
Ne așteptau să sosim duminică la prânz, și deși i-am prins în plin Ramadan masa a fost o adevărată sărbătoare. O ciorbă de pui tradițională, cu smântână și o mâncare de vinete cu un nume predestinat: Imam Baildi. Înseamnă „și preotul a leșinat”. Ei poftim. Nu știu dacă preotul o fi leșinat într-adevăr, că era și domnia sa pe acolo. Un hoge adus din Turcia, pe care comunitatea încerca să îl convingă să se mute acolo.
-Păi de ce? întrebăm noi nedumeriți
-Pentru că noi nu avem hoge aici. Comunitatea a strâns bani și au făcut o casă pentru el și familia lui. Ar avea și o slujbă.
Simplu, pentru că au nevoie de el.
Ca mai toate satele din zonă de unde pleacă tinerii, și în Ciucurova au mai rămas doar vreo 25 de familii de turci, dar din care doar vârstnicii au mai rămas. Comunitatea de acolo e foarte amestecată: țigani, ruși, români, ba chiar și nemți.
-Și cum vă înțelegeți?
-Foarte bine.
Gazda noastră ne povesteşte o anecdotă: odată la o masă, se ridică unul în picioare şi zice, plin de mândrie: cei mai frumoşi suntem noi, românii. După un moment de tăcere a realizat că la masă erau vreo 10-12 inşi, dar niciunul nu era român. De altfel nici vorbitorul nu era român: amândoi părinţii erau ruşi.
Am terminat cu baclava din aceea adevărată, care trebuie să cloncăne în dinţi. Secretul e când pui siropul: nici prea fierbinte, că o înmoaie, nici prea rece, că n-o mai pătrunde. Pe vremuri, femeile bătrâne se adunau la nunţi „la baclavale” şi le învăţau pe cele mai tinere cum se fac dulciurile astea. Cele tinere le urmăreau pe cele mai mature, iar acestea pe bătrâne. Şi aşa, din pas în pas, prindeau meşteşugul.
Iar la sfârşit, un ceai turcesc făcut din concentrat de ceai, un fel de fiertură extrem de concentrată peste care se pune apă fierbinte. Parcă pentru aşa ceva m-aş putea lăsa de cafea…
Are dreptate rusul de mai sus. Cei mai frumoşi suntem noi, românii. Cea mai frumoasă e Dobrogea şi cel mai frumos e să-i baţi cărările neştiute, să te întâlneşti doar cu apicultori sau oameni în căruţe. Să fii departe de vârtej şi să fii aproape de suflet.
Am încălecat pe-o şa
Şi v-am spus povestea aşa,
De-a dura prin Dobrogea
N-ai vrea să mergi şi mata?
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
