23 – 24 decembrie 2014. 

Am încheiat episodul anterior cu un citat din Pablo Neruda şi asta nu a fost întâmplător. Neruda a reprezentat cel mai bun motiv pentru care am decis să nu tăiem de pe itinerariu zona centrală şi urbană a ţării. Venisem până la capătul lumii în principal pentru natură, dar poezia a avut şi ea un cuvânt de spus. Un al doilea motiv, la fel de puternic, chiar dacă de cu totul altă factură, ar fi fost renumitele vinuri chiliene, cele care ne-au povestit prima dată despre ţara de la capătul lumii, făcându-ne poftă să le degustăm acolo unde se nasc. Şi totuşi, momentul şi formula în care am călătorit, adică în familie şi exact în perioada Crăciunului, ne-au convins să alegem doar poezia.

Trebuie să recunosc că nu citisem nimic de Neruda înainte de a mi se înşuruba în cap obsesia de a ajunge în Chile. Iar poeziile lui abia acum au început să fie publicate în frumoase albume, traduse în limba română. Dincolo de poezie, jurnalul său, “Mărturisesc că am trăit”, e o capodoperă care m-a bucurat şi m-a pregătit emoţional pentru drum. Am ştiut de la prima pagină că trebuie să merg pe urmele celui care a fost omul şi călătorul Neruda. Locurile pe care le-a cunoscut îndeaproape prin lume, ca ambasador sau consul, poveştile lui despre personalităţile întâlnite şi prieteniile legate, amintirile despre Chile şi descrierea caselor sale, nu mi-au dat de ales. Trebuia să le văd, măcar pe două dintre cele trei.

Pablo Neruda a avut trei case, deschise acum publicului. Destul de bine pentru un artist, ar spune invidioşii. Să nu uităm însă că nu a fost doar poet şi că, la un moment dat, a fost chiar propus pentru a deveni preşedinte. Opiniile sale politice contează mai puţin (făcea parte din Partidul Comunist), totuşi cartea mai sus menţionată m-a ajutat să găsesc explicaţiile de care aş fi avut nevoie. Revin la locuinţele sale: una se află în Santiago (La Chascona, numită aşa după părul rebel al ultimei sale soţii – cuvântul înseamnă, în Quechua, ciufulit, vâlvoi), a doua este chiar în Valparaiso (La Sebastiana), iar a treia este în apropiere de ambele oraşe, în comuna El Quisco, şi poartă un nume de insulă, fără să fie pe vreo insulă: Isla Negra.

Isla_Negra__7428

23 decembrie, Isla Negra

Pe 23 decembrie dimineaţa ne suiam în autobuz, pentru a pleca spre Isla Negra. Afară era soare şi cald, sărbătorisem cu o îngheţată evenimentul de a ne plimba pe străzi în tricou, în luna decembrie. Din autobuz vedeam plaje şi oameni odihnindu-se sub umbreluţe. Petra ofta, ar fi vrut şi ea să se bălăcească, dar asta era altă parte a călătoriei pe care o sacrificasem, pentru scopuri mai înalte.

Şoferul ne-a anunţat staţia la care trebuie să ne dăm jos. Nu erau indicatoare, aşa că a trebuit să întrebăm cum ajungem la casa lui Pablo Neruda. Am mai încercat să aflăm şi cum circulă autobuzele înapoi spre Valparaiso, dar nu am reuşit mare lucru. Nu ne-am stresat, ne-am gândit că aşa cum am ajuns acolo, trebuie să fie o cale la fel de simplă şi de întoarcere.

Isla_Negra_01357
Trăgând cu ochiul prin gard

Isla_Negra_01299

Isla_Negra_01347

Casa muzeu în formă de navă se află pe malul oceanului. Intrarea se face prin grădina în care poetul şi-a adus o locomotivă, amintindu-şi probabil de originea sa şi de tatăl său, conductor de tren. Pablo Neruda, numit înainte de a publica prima sa carte de poezii Ricardo Eliécer Neftalí Reyes Basoalto, şi-a petrecut copilăria în Temuco, un orăşel feroviar din sudul ţării. Am aşteptat puţin până să intrăm, numărul de vizitatori fiind limitat. Incursiunea la interior a fost ca o frumoasă poveste, poveste pe care va trebui să o „citeşti” şi tu, când vei merge acolo, pentru că fotografiile sunt interzise. Am avut tot timpul senzaţia că Neruda va apărea de undeva de după colţ, aşa frumos s-a păstrat atmosfera ospitalieră pe care el a creat-o. Iar imaginea sa îmi era deja destul de familiară – fie că mergi pe stradă sau intri în restaurante, te obişnuieşti să dai cu ochii de portretul său. M-am bucurat de colecţiile sale cu iz marin, de statuile uriaşe care decorează camera de zi, statui care au aparţinut cândva vapoarelor şi păstrează chiar şi în noua lor poziţie ceva din curajul cu care au înfruntat valurile, de miniaturile de vapoare din sticle, de măştile de prin toată lumea sau de colecţia de recipiente pentru băuturi din extraordinarul bar din grădină, bar la care se povesteşte că poetul însuşi prepara cocktailurile şi îşi întreţinea, plin de bunăvoie, oaspeţii. Neruda îşi iubea prietenii, iar numele celor care nu se mai aflau printre cei vii erau sculptate deasupra barului, pentru a înfrunta uitarea şi a rămâne în continuare alături de poet. Dar locul care m-a făcut cu adevărat să pocnesc de invidie a fost dormitorul. Aici patul avea o poziţie aparent nefirească, în diagonală, aşezare cât se poate de normală pentru cineva care vrea să se trezească privind valurile, direct, prin geamurile mari. Un geam mare aş putea să îmi fac şi eu, întrebarea e: de unde fac rost de peisajul acela, cu stânci negre aglomerate pe plajă, rotunjite şi lustruite de atâtea valuri şi furtuni?

Isla_Negra_01316

Isla_Negra_01315

Isla_Negra_01307

Isla_Negra_01317

Isla_Negra_01351

Am mai zăbovit puţin prin grădină, în soare, în apropierea locului în care Pablo Neruda şi Matilde Urrutia dorm acum ascultând versurile ritmate ale valurilor. Am fotografiat clopotul de care se spune că trăgea atunci când se întorcea în Isla Negra, după o perioadă de absenţă. Doar foamea ne-a determinat să plecăm.

Isla_Negra__7460

Isla_Negra__7433

Isla_Negra_01327

Isla_Negra_01333

Staţia de autobuz în care ne-am instalat să aşteptăm avea şi ea temă marină şi mă trimitea cu gândul la Gaudi. Am stat, ne-am jucat, ne-am fotografiat şi iar am stat. Întrebam fiecare autobuz care oprea de Valparaiso şi primeam un semn negativ din cap. Niciunul nu părea a merge acolo. Două bătrânele simpatice, de prin partea locului, nu ştiau nici ele dacă e vreun autobuz şi când. În schimb, s-au oferit să ne primească la ele acasă, dacă nu găsim o soluţie. Erau foarte bucuroase că am venit să vizităm casa poetului de care se arătau foarte mândre, ca şi cum ar fi fost propriul lor copil.

În cele din urmă am reuşit să găsim o combinaţie de autobuze cu care să ne aducă cu bine înapoi în Valparaiso.

Isla_Negra_01384

Isla_Negra_01388

Isla_Negra_01286

24 decembrie, La Sebastiana

Citisem că Isla Negra este de departe cea mai spectaculoasă casă, dintre cele trei în care a locuit Neruda. După ce o văzusem cu o zi înainte, ştiam sigur că, măcar din punct de vedere al priveliştii către ocean, nu ar putea pierde locul fruntaş. Cu toate acestea eram curioasă şi îmi doream la fel de mult să vizitez şi La Sebastiana, casa aflată destul de aproape de cazarea noastră. La micul dejun am studiat harta şi am decis că e mai bine să o luăm la pas în sus, pe străzile deseori abrupte din Valparaiso. Era dimineaţa ajunului de Crăciun şi, chiar dacă restul oraşului încă forfotea de pregătiri, Cerro Bellavista părea să se pregătească de sărbătoare în linişte. Doar o maşină sau câte un autobuz mai tulbura din când în când ritmul paşilor noştri, icnind şi pufăind la deal. Primele scări pe care am urcat nu erau în direcţia bună, drumul îngustându-se tot mai mult şi înfundându-se în cele din urmă în curtea unui om. Dar de acolo, de sus, aveam deja o privelişte frumoasă asupra caselor colorate de pe colinele învecinate.

La Sebastiana__7489

La Sebastiana_01509

La Sebastiana_01513

O băncuţă acoperită cu mozaic ne-a folosit drept popas. Ne-am întors în stradă, am reconfigurat gps-ul din cap, şi în cele din urmă am ieşit pe strada care coincidea cu adresa la care se află casa poetului.

La Sebastiana_01535

La Sebastiana_01540

 

La exterior casa nu ne-a impresionat cu nimic. Dar, aşa cum era de aşteptat, interiorul era locul de joacă al celui care a considerat-o dintotdeauna o casă cu jucării. „Un copil care nu se joacă nu este un copil, dar omul care nu se joacă a pierdut pentru totdeauna copilul care trăia în interiorul său şi de care îi va fi groaznic de dor.”, scria Neruda în memoriile sale. Şi aşa cum ne aşteptam, La Sebastiana ne-a încântat prin modul de organizare şi denumire al spaţiilor şi obiectelor din interior, adunate cu aceeaşi pasiune de colecţionar, sau prin poveştile pe care le-am ascultat în audioghid, în timp ce admiram priveliştea asupra oraşului şi oceanului. Fotoliul poetului, numit La Nube (norul), cel pe care şi l-a transportat şi în Paris în perioada în care a fost ambasador acolo, a rămas părăsit, undeva lângă un geam. Poate că nu se vede o plajă stâncoasă, ca la Isla Negra, dar casa e suficient de sus ca zgomotele să se estompeze şi ca imaginea să aibă un farmec al ei. O cameră mică de la etaj, biroul lui de lucru, m-a făcut să mă gândesc la o cabină de vas. Se simţea curentul iar lemnul scârţâia sub picioare. De aici poetul studia casele, cu curiozitatea unui copil care vrea să tragă cu ochiul în dormitorul părinţilor – dacă îmi aduc bine aminte, folosea şi un binoclu.

La Sebastiana_01520

La Sebastiana_01528

La Sebastiana_01529

Nu am avut voie nici aici să facem fotografii. Dar pe drum spre oraş, în timp ce am coborât din nou pe străzi abrupte, ne-am întâlnit cu alte versuri, scrise pe pereţi, cu câini paşnici şi trepte colorate. Oceanul strălucea, din când în când, printre clădirile înghesuite. Şi pe măsură ce înaintam, liniştea era înlocuită de zumzetul şi haosul oraşului.

La Sebastiana__7484

La Sebastiana_01573

La Sebastiana_01559

La Sebastiana_01557

La Sebastiana_01555

La Sebastiana_01554

La Sebastiana_01551

La Sebastiana_01547

La Sebastiana_01542

La Sebastiana_01541

Paşii ne duceau acum către funiculare şi către străzile generos înveselite cu picturi murale. Dar pentru fiecare vom rezerva câte un articol dedicat, mai bine ne oprim acum şi păstrăm doar poezia în minte.

Neruda a murit în anul în care m-am născut eu. Fiind considerat un inamic al regimului militar care urma să încarcereze sau să trimită în exil un număr foarte mare de intelectuali chilieni, a fost îngropat într-un mormânt pentru săraci, iar casele lui din Santiago şi din Valparaiso au fost devastate. Abia la doi ani după ce democraţia a revenit în Chile, în 1992, rămăşiţele lui au fost transferate pe malul mării, aşa cum şi-a dorit, acolo unde m-am înclinat în faţa copilului, omului, călătorului şi poetului Neruda.

Compañeros, enterradme en Isla Negra,
frente al mar que conozco, a cada área rugosa
de piedras y de olas que mis ojos perdidos
no volverán a ver.

Tovarăşi, să mă înmormântaţi la Isla Negra,
în faţa mării pe care o cunosc,
în faţa peisajului frământat
cu pietre şi valuri pe care ochii mei pierduţi
nu le vor mai vedea.

Disposiciones – Pablo Neruda

Isla_Negra_01334

Text: Roxana Farca

Foto: Alexandru Farca

Citeşte şi:

Itinerariu şi sfaturi practice pentru Chile

Iată că am ajuns în Valparaiso!

Valparaiso şi casele lui Neruda

Valparaiso şi funicularele

Street art în Valparaiso

Crăciun cu peripeţii în Viña del Mar

Atacama, cum am ajuns şi cum ne-am organizat

Atacama, lagune altiplanice şi păsări flamingo

Atacama, El Pukara de Quitor și Valle de la Luna

Aspecte practice şi mulţumiri:

În El Quisco se ajunge repede atât din Santiago cât şi din Valparaiso. Câteva hărţi poţi găsi aici.
Programul caselor lui Pablo Neruda este disponibil aici: www.fundacionneruda.org

Zborul către Chile a fost posibil cu sprijinul AirFrance-KLM România. AirFrance operează zilnic zboruri pe ruta Bucureşti – Paris – Santiago de Chile. KLM operează 3 zboruri pe săptămână pe ruta Bucureşti – Amsterdam – Santiago de Chile.

Fotografiile de mai sus au fost realizate cu Nikon D90 şi Sony A7, pentru care mulţumesc Sony Romania.

Mulţumim BNI România pentru susţinere.

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.