27 decembrie 2014
Când eşti la 4200 de metri altitudine, în deşert, totul pare bizar, de la peisaj până la aerul pe care ai vrea să îl respiri şi nu-ţi prea ajunge. Noroc că spre final ieşi din nou la lumină, prea multă lumină.
Era încă întuneric afară când a sunat deşteptătorul de pe telefon. Noaptea nu fusese prea generoasă cu somnul nostru, date fiind petrecerile din San Pedro de Atacama şi grupul vesel care se antrenase într-o animată conversaţie chiar lângă cortul nostru.
Am reuşit să ne mobilizăm şi pe la 6:30 stăteam în recepţie, noi şi câinele cu blana niciodată pieptănată, smocuri pufoase atârnându-i ca decorațiunile în pomul de crăciun. Am aşteptat puţin mai mult decât ne-am fi dorit, iar când ne-am urcat în microbuz am constatat că eram ultimii pasageri şi a trebuit să ne mulţumim cu locurile care fuseseră lăsate la urmă, bineînţeles că nu cele mai confortabile, şi nici măcar toate împreună.
Am pornit. Stabilisem cu o zi înainte că nu vom urca direct la 4200 de metri, că vom lăsa lagunele pe partea finală a excursiei. Dar planul agenţiei noastre nu coincidea cu planul celeilalte agenţii. Deşi cumpănisem atât de mult alegerea echipei care avea să ne organizeze turele, constatam că oricum nu contase. Se pare că În San Pedro poţi să plăteşti la o companie şi să pleci cu microbuzul alteia, alături de turişti care au făcut o alegere diferită de a ta, graţie unei bune colaborări între furnizori. N-am vrut să ne supărăm, speram că va fi ok şi aşa, dar efectele altitudinii înalte se făceau simţite, pe măsură ce urcam. La un moment dat un cuplu a ieşit brusc din starea de somnolenţă, iar fata a solicitat imperativ o pauză. I-am făcut loc să coboare pentru a face o scurtă inspecţie a solului. Îmi era groază pentru Petra, ştiam că se teme foarte mult de orice seamănă a indigestie, târam deja de vreo doi ani spaimele unei foste şi urâte enterocolite. Oricât aş fi încercat eu să nu-i spun ce cercetează domnişoara aplecată spre pământ, nu era chiar atât de fraieră. Iar scena aceasta a speriat-o şi a făcut-o să tremure gândindu-se că vom păţi cu toţii la fel.
În aproximativ o oră coboram în dreptul Lagunei Miscanti şi trăgeam timid aer în piept, încercând să acceptăm noua senzaţie. Petra era în continuare destul de speriată şi nu ştia cum să interpreteze felul în care se simţea. Micul dejun se pregătea chiar acolo iar priveliştea era atât de frumoasă încât nu ştiam ce să fac mai întâi: să îmi potolesc foamea, să admir peisajul sau să îmi alin copilul. Am hotărât să le iau pe rând. Ne-am întins pe pâine avocado strivit şi stropit cu lămâie, am ţinut în palme, ca să ne încălzim, un ceai fierbinte şi, într-un fel, în timp ce ne uitam la suprafaţa lacului, am înţeles de ce venisem acolo direct, atât de devreme. Nu bătea vântul şi cu siguranţă că mai târziu lumina ar fi fost cu totul alta, vântul mai puternic, iar peisajul n-ar mai fi avut acelaşi impact asupra noastră.
De la Laguna Miscanti până la Laguna Miniques am fost invitaţi să mergem pe jos şi rugaţi să o facem încet, să nu ne grăbim, să nu alergăm şi să nu ne abatem de la poteci. Nu ştiu cine s-ar fi apucat să alerge, aşa deodată, când aerul oricum nu părea a fi de ajuns, dar avertizarea cu potecile avea sens, ştiam bine cât de ciudaţi sunt oamenii şi cum au ei senzaţia că planeta le aparţine, pentru a face ce vor şi când vor cu ea.
Petra în continuare se plângea că e ameţită şi că nu se simte bine, dar ochiul meu de mamă vrăjitoare observa că îi e mai mult frică decât rău. Aşa că m-am lăsat inspirată de prezenţa animalelor din jur (frumoasele vicuña sau vigonia) pentru a inventa o poveste cu lame călătoare. Nu îmi era uşor să merg şi să vorbesc în acelaşi timp, trebuia să fac pauze între propoziţii, dar am reuşit cumva să o mai abat de la frica de a vomita. Şi am fost atât de convingătoare că, atunci când ne-am întâlnit iar cu un grup de patrupede, Petra a arătat spre una dintre ele şi a exclamat entuziastă: „Uite-o pe Yuca!” Yuca era unul dintre personajele poveştii mele. Am râs. „Serios, mami”, a insistat Petra, „ea e, nu o recunoşti?”. Lucrurile au intrat în normal.
După tot acest relief cu aspect de lume care s-a sfârşit şi aşteaptă liniştită un nou început, sau poate că un nou vulcan care să se trezească şi să o remodeleze, ne-am întors pe şoseaua bine asfaltată spre Socaire, unde am văzut localnici mărunţi, cu chipuri de peruani, cultivând terase verzi de pământ, în vechea tradiţie incaşă. Ghidul ne-a spus că e vorba în primul rând de quinoa, dar mai erau şi alte culturi, de care nu îmi mai aduc aminte. O biserică mică şi foarte veche sfida timpul şi demonstra felul în care oamenii au fost convinşi că au nevoie de un loc de rugăciune, ca şi cum dacă ar fi făcut asta Dumnezeu şi-ar fi adus aminte să ude şi florile din acea parte uscată de grădină. Într-adevăr, micile oaze locuite aveau câteva surse de apă şi un aspect verde, mult diferit faţă de suprafaţa roşcată a deşertului.
Următoarea oprire a fost la Rezervaţia naturală de păsări flamingo de la Laguna Chaxa, o întindere sărată de pământ, atât de luminoasă încât fără ochelari de soare ar fi fost greu să ţinem ochii deschişi. Şi priveliştea chiar merita admirată, reprezentanţi din două specii de flamingo (din cele trei care se află aici) plus alte păsări pozau cu graţie şi mişcări studiate, spre bucuria lui Alex cel mereu pasionat de zburătoare.
Aerul fierbinte și sărat ne-a împins din nou spre șosea, către ultima destinație din circuit, Toconao. Am oprit şi la o familie, unde scopul declarat era să observăm cum arată o gospodărie locală, iar cel nedeclarat era să cumpărăm ceva. Am descoperit şi acolo, ca şi în San Pedro, că alături de foarte puţine produse lucrate manual, erau expuse clasicele căciuliţe şi pulovere pe care le poţi achiziţiona din Bucureşti, din magazinul „peruan” de pe Calea Victoriei. Am plecat de acolo cu niște mici caise de Atacama, parfumate și coapte.
La întoarcerea în San Pedro de Atacama ne-am dus direct într-o cârciumioară unde am devorat un mare castron de cazuela de pollo (cu pulpe de pui, bucăţi mari de porumb cu boabe uriaşe şi cartofi), o supă tradiţională care, făcută cinstit pentru localnici, se poate mânca pe post de felul întâi şi doi, fără să-ţi mai lase loc de desert. O încercasem şi în Valparaiso, dar aici era cea mai bună.
Fusese o zi plină de emoţii şi frumuseţi. Era reconfortant pentru Petra, uşor stresată de cum se simţise la altitudine, să ştie că pentru a doua zi planurile erau mai relaxate şi că nu aveam să urcăm iar foarte sus. Ne rezervasem ziua pentru o plimbare cu bicicletele până în apropiere de San Pedro de Atacama şi pentru un tur de seară în Valle della Luna, unde aveam să vedem apusul. Până atunci nu ne mai trebuia decât o baie în piscină, o saltea pe pământ, o foaie de cort să ne apere de praf şi un somn bun.
Text: Roxana Farca
Foto: Alexandru Farca
Citeşte şi:
Itinerariu şi sfaturi practice pentru Chile
Iată că am ajuns în Valparaiso!
Valparaiso şi casele lui Neruda
Crăciun cu peripeţii în Viña del Mar
Atacama, cum am ajuns şi cum ne-am organizat
Atacama, lagune altiplanice şi păsări flamingo
Atacama, El Pukara de Quitor și Valle de la Luna
Patagonia – Pinguinii din insula Magdalena
Patagonia Aysen – Trekking pe gheţar şi plimbare cu caiacul
Trekking în Torres del Paine – sfaturi practice de călătorie
Mulţumiri:
Zborul către Chile a fost posibil cu sprijinul AirFrance-KLM România. AirFrance operează zilnic zboruri pe ruta Bucureşti – Paris – Santiago de Chile. KLM operează 3 zboruri pe săptămână pe ruta Bucureşti – Amsterdam – Santiago de Chile.
Fotografiile de mai sus au fost realizate cu Nikon D90 şi Sony A7, pentru care mulţumesc Sony Romania.
Mulţumim BNI România pentru susţinere.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
