Strain in orasul meu – ziua 4

În a patra zi ca strain în orașul meu, inițiativa vine de la prietenul nostru Adi, care îmi propune să ieșim cu copiii la o plimbare pe la Zoo și apoi la Mogoșoaia. Afară e cam frig și parcă plapuma sub care mă aflu e mai îmbietoare decât priveliștea animalelor captive. Totuși la Mogoșoaia nu am ajuns de foarte mult timp așa că dau mobilizarea și cu mic cu mare ne pregătim de ieșire.

LA ZOO

Și uite așa, iată-mă la ZOO! Locul în care oricum îmi e greu să văd fiinţele obligate să petreacă o viaţă întreagă în spatele unor gratii. Să recunoaştem, e un fel de închisoare în care alţii vin şi se zgâiesc la tine fie că ai chef sau nu de musafiri. Nimănui nu poate să îi placă asta, oricât de animal ar fi! Şi una peste alta mai am şi amintiri neplăcute din vizitele anterioare – de când sunt mama a trebuit să ajung acolo măcar o dată pe an. Copiii n-au problema cu „milă”, ei sunt altă specie şi până acum mi s-a dovedit clar: nu ne naştem miloşi iar cine crede că violenţa se învaţă de la Cartoon Network se înşală. Copiii se nasc cu o predispoziţie spre violenţă şi învaţă să se controleze, învaţă bunătatea, învaţă să împartă cu alţii sau să ţină cont de durerea altora. Că unele desene contribuie mai mult ca altele în a le prezenta modele demne de ne-urmat, asta e cu totul altă poveste.

Să revenim totuşi la animale şi la grădina zoologică din Bucureşti. Să presupunem că eu, ca străin ajung acolo. Nasol, cel mai probabil e că nu ajung, n-am observat să fie indicatoare vizibile. Fiind iarna şi frig primul avantaj se simte imediat: aleea îngustă ce duce spre poarte nu e plină de maşini, nu răsună manele şi nici nu mă înec de la fumul micilor. Intrarea a fost împodobită cu figurine colorate de un gust îndoielnic dar care au totuşi succes la pitici. Preţul biletului parcă a mai crescut dar tot nu cred că poate susţine un trai decent al locului. Nu există un pliant cu harta grădinii. Înţeleg că e mică dar asta nu înseamnă că nu vreau să mă orientez. O mămică mă întreabă unde este leul şi îmi dau seama că, deşi am mai fost pe acolo, îmi e greu să îi indic corect.

DSC_0376

S-au mai schimbat lucrurile şi per total pare mai bine: s-au mai refăcut din cuşti, câteva au geamuri mari care asigură o vizionare mai plăcută a animalelor, pare mai curat. Copiii se bucură de ceartă pelicanilor, de hârjoneala tigrilor mari şi frumoşi, lupii se agită prin bucăţica lor de pădure, dar poneii sunt tare amărâţi şi murdari. Ursul sta ascuns în bârlog iar leul nu îşi arata nici faţă nici coadă, vedem doar maşina de safari „abandonată”, menită să adauge puţină creativitate în amenajarea spaţiului. Pe la reptile un singur şarpe da semne de viaţă, restul stau lipiţi de calorifere. Iar la păsări numărul de specii e suficient cât să fii mulţumit însă camerele în care sunt înghesuite în anotimpul rece mi se par tare meschine.

DSC_0128 DSC_0215

DSC_0239 DSC_0245

DSC_0254 DSC_0260

DSC_0289 DSC_0348

DSC_0338 DSC_0371

DSC_0281 DSC_0270

DSC_0327 DSC_0138

DSC_0198 DSC_0131

Fetiţa mea nu îşi mai aduce bine aminte de vizită de la grădina zoologică sau de la acvariul din Viena, norocul ei, se mai poate bucura încă de ceea ce găseşte aici. Sincer nici eu nu sunt atât de dezamăgită pe cât mă aşteptam, anumite detalii chiar mă bucură. În primul rând faptul că ceva se întâmplă, se schimbă. Grădina e mică dar ai totuşi ce face timp de una – două ore. Iar faptul că se mai aduc îmbunătăţiri şi înfrumuseţări e iarăşi pozitiv. Mă încântă şi ideea noului site pe care poţi urmări câteva animale live – în fine, trebuie să aştepţi ceva până să se hotărască acestea să „pozeze” prin faţa camerei. Oricum, dacă nu ai răbdare, poţi găsi imagini frumoase sau povesti despre animale şi lumea lor.

Dar până la viaţa digitală a acestor fiinţe s-ar putea face ceva mai mult pentru viaţa lor reală. Şi chiar nu cred că trebuie atât de mulţi ani pentru a învăţa cum să facem lucrurile mai bine!

PALATUL MOGOSOAIA

Aparent o vizită la ZOO nu se asortează prea bine cu o vizită la un palat. Aşa că trebuie să fac din nou comparaţia cu Viena şi cealaltă lume, locul în care unul din cele mai frumoase parcuri cu animale se afla chiar în curtea unui foarte frumos palat: Schonbrunn. Mai e nevoie să dezvolt? Să mai zic că suntem faţă de Europa cam pe acolo pe unde e ZOO şi Mogoşoaia faţă de Schonbrunn?

Nu, revin la pozitivismul meu greu de demontat şi îmi propun să fiu turist în propriul meu oraş. Un străin e mult mai receptiv şi mai indulgent faţă de ceea ce vede într-o altă ţară, fie ea şi România. Vorbesc bineînţeles de oameni cu adevărat pasionaţi de călătorii, de cunoaştere, nu de cei care caută neutralitatea unui mediu de lux cu iz multinaţional. Un călător adevărat e dispus să facă concesii şi să înţeleagă ceea ce vede în context. Un străin va admira Mogoşoaia şi nu îl va compara cu Schonbrunn. Pentru că nu poate fi comparat, pentru că e altceva. Numai noi romanii încercam să ne comparăm cu valori ce ne sunt superioare şi să ne amăgim că am avut ceea ce nu am avut. Eu încerc să nu mă amăgesc şi să privesc totul prin ochii unui turist, asta e şi ideea.

Dar străinul din mine este iarăşi surprins de lipsa indicatoarelor. Chiar dacă există mai multe căi de acces una singură pare a fi semnalizata dar oricum, până acolo nimic! Din Bucureşti nu ai nici o şansă să afli pe calea uşoară cum poţi ajunge la Mogoşoaia.
Suntem totuşi acolo şi parcam aiurea afară, sub ochii paznicilor, fără ca vreunul să se obosească să ne spună că există o parcare dincolo de poartă.

Avem noroc de o zi frumoasă în care copacii galbeni care străjuiesc aleea de acces sunt în focuri, culoarea cărămizii devine şi mai caldă în lumina soarelui de după-amiază, cerul e încă albastru amintind de vară iar frigul a îndepărtat vizitatorii – cel puţin aşa cred, oare sunt vreodată vizitatori?

DSC_0402 DSC_0006

Ne învârtim timid pe acolo, am avea iarăşi puţină nevoie de orientare. Facem întâi o vizită pe malul lacului şi copiii se joacă în mini-labirinturile verzi de pe terasă în trepte ce coboară până la apă, în timp ce noi admiram balconul brâncovenesc cu coloanele sale răsucite, vestigii ale vechiului palat.

DSC_0017 DSC_0019

DSC_0037 DSC_0056

Privim lacul linistit și reședințele de dincolo, invidiindu-i puțin pe posesori. Mi-ar plăcea să mă liniștesc seara privind apa și palatul!

DSC_0026 DSC_0032

DSC_0025-2

Căutăm şi mormântul (din nou, nici un semn către acesta) şi îl găsim trist, cam uitat de lume. Alex îmi spune că în vara mirosea rău a urină, ceea ce mă umple, din nou, de mândrie şi admiraţie faţă de poporul român.

DSC_0041 DSC_0046

Istoria acestui palat a fost tare zdruncinată şi poate fi găsită în multe locuri pe internet. Un rezumat sună ca o înşiruire de renovări şi distrugeri: finalizat în 1702, transformat în han după execuţia familiei Brâncoveanu, răscumpărat de Cantacuzino şi revenit banului Constantin Brancoveanu (nepotul), devastat în războiul ruso-turc (1768-1774) şi în revoluţia din 1821, renovat între 1860-1890 de Nicolae Bibescu şi apoi de Martha Bibescu (1912-1945), devastat iarăşi de comunişti, colecţiile de artă fiindu-i dezmembrate şi furate. Ceea ce este în prezent se pare că păstrează foarte puţin din aspectul iniţial dar este în continuare foarte frumos. Mi-ar fi plăcut să avem un ghid care să ne povestească mai mult. Vedem că e o taxă pentru aşa ceva la intrare, întrebam dacă putem avea un ajutor dar tot ce  primim e o poveste scurtă şi plictisită de la o doamnă care, evident, nu are ce face dar nici nu vrea să îşi iasă cumva din rutină de repaus. La finalul unei introduceri lipsite de pasiune ne îndrumă către explicaţiile din sălile de expoziţii. Măcar nu suntem taxaţi pentru acest serviciu. La intrarea în fiecare sală există într-adevăr o pagină care cuprinde poza obiectulor şi detaliile acestora. Chiar şi cea mică se bucură să ţină pagină în mână şi să încerce să identifice, după ea, obiectele reale.

Găseşti astfel covoare vechi, icoane, fotografii ale palatului, vase şi câteva piese de mobilier (puţine), însă nu pot spune că rămâi cu vreo impresie memorabilă. Ar merita mult mai mult de atât. Ce m-au impresionat cu adevărat au fost uşile – extraordinare! – şi podeaua din hol, creată din bucăţele de sticlă suprapuse, cu o foiţă de aur intre. Eu cel puţin nu am mai văzut până acum aşa ceva!

DSC_0430 DSC_0434

DSC_0433 DSC_0435

Restul… sunt amintiri nespuse sau insuficient puse în valoare. Mogoşoaia, pentru a se ridica cu adevărat la titlul de palat, ar trebui să se bazeze mai mult pe ceea ce prezintă decât pe ceea ce a fost, istoric vorbind. Dar asta e încă una din lecţiile pe care turismul românesc nu a învăţat-o. Cu câteva excepţii, cum ar fi Peleş sau Cotroceni.

Revenind afară, trecem dincolo de gard şi îi „vizităm” pe Lenin şi Petru Grozea, de-cazuți hilar, pe spate sau cu nasul în iarbă. Ce caută ei acolo nu ştiu… Cât vor mai sta acolo? Iarăşi nu ştiu! Dar prezenţa lor mă întristează şi îmi accentuează senzaţia de timp care se scurge greu, mult prea greu, de moşteniri care nu se uită, de lene şi delăsare. Berlin are un muzeu al comunismului care a devenit o super atracţie, noi îi avem pe ăştia doi în iarbă… după gard!

DSC_0457 DSC_0464

Mda, din nefericire, oricât m-am străduit, astăzi nu mi-a ieşit partea cu pozitivismul şi dedublarea în străin. Nu am plecat cu mândria restaurată, aşa cum mi s-a întâmplat la Cotroceni (vezi impresii de la Muzeul Cotroceni). Nu am găsit picanteria sau „exotismul” unor locuri de care să fiu detaşată, ci mai degrabă m-am identificat cu tristeţea unui popor care are din ce în ce mai puţin respect şi mândrie pentru sine.

Articole din aceaşi serie:

Străin în oraşul meu prima zi

Străin în oraşul meu – ziua 2

Străin în oraşul meu – ziua 3

Străin în oraşul meu – ziua 5

Străin în oraşul meu – ziua 6

Străin în oraşul meu – ziua 7

Străin în oraşul meu – ziua 8

Străin în oraşul meu – ziua 9

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.