Cred că ştii cântecul ăla cu printre nori, printre nori, printre nori alergam împreună. Eh, cam asta e senzaţia când eşti pe Transalpina, că eşti suspendat undeva între cer şi pământ. Şi nici nu e de mirare, dat fiind că este cea mai înaltă şosea din România cu ai săi 2,145 m în pasul Urdele, depăşind altitudinea de 2,042 m a Transfăgărăşanului la Bâlea Lac. Ca şi acesta din urmă, Transalpina, legătura dintre Transilvania şi Oltenia, este un drum spectaculos, care te face să-ţi pierzi respiraţia de uimire că mâna omului s-a priceput să îmblânzească încăpăţânarea de piatră a muntelui (Parângul mai precis), creând căi de acces în locuri aparent inaccesibile.
Prima dată am ajuns pe Transalpina în august 2010. Auzisem atât de multe vorbindu-se despre acest drum, încât nu-mi mai puteam stăpâni curiozitatea care începuse să mă roadă din ce în ce mai tare. Ocazia s-a ivit în urma discuţiei cu nişte prieteni care voiau şi ei să meargă, aşa că propunerea a fost de nerefuzat. Ca să nu mai spun că perspectiva unei călătorii cu motocicleta mă făcea să nu mai am stare. Aşadar, într-o zi caniculară de vară, am părăsit capitala fără nici cel mai mic regret, cu scopul de a ne desfăta inimile şi ochii cu peisaje montane şi de a găsi un strop de răcoare la o altitudine mai înaltă.
Traseul a fost Bucureşti – Piteşti – Râmnicu Vâlcea – Târgu Jiu. Înainte să ajungi la Târgu Jiu, coteşti dreapta spre Novaci, iar de-aici mai ai de urcat 18-20 kilometri până în Rânca. Despre Novaci nu m-aş fi gândit nici măcar o clipă că este oraş, pentru mine era cel mult o comună. Locuitorii de aici trebuie să fie mai mult decât familiarizaţi cu cohortele de motociclişti care le-au tranzitat oraşul pentru că Transalpina şi-a câştigat un renume în rândul pasionaţilor de mersul pe două roţi. Iniţial, de Transalpina s-au bucurat doar posesorii de motociclete enduro (spre invidia celorlalţi) şi de maşini de teren, pentru că drumul nu era asfaltat şi era o adevărată aventură să-l parcurgi, mai ales dacă interveneau şi ceva ploi în peisaj. La auzul veştii că va fi asfaltat, s-au declanşat dezbateri încinse pe acest subiect: unii erau de acord cu asfaltarea, pentru că uşura accesul în zonă, alţii contestau aprig decizia autorităţilor, afirmând că zona îşi va pierde farmecul odată cu apariţia lui porcus turisticus (aici sunt voit răutăcioasă şi sper să mă înţelegeţi pentru că sunt sigură că şi voi, în peregrinările voastre, aţi întâlnit asemenea specimene care confundă natura cu coşul de gunoi). Oricum, rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile.
Încă din Novaci ţi se aşterne sub roţi un drum şerpuitor, care te ademeneşte cu promisiuni despre munţi şi peisaje nemaivăzute. Chemarea e prea puternică să îi poţi rezista, aşa că urmezi drumul cu sufletul la gură să vezi ce se iveşte după următoarea curbă, şi după următoarea, şi încă una, şi urci în continuare până când ai impresia că te afli undeva deasupra munţilor şi în apropierea norilor. Eu una, am simţit un gol în stomac, nu de frică, ci de plăcerea pe care mi-o oferea Transalpina, dezvăluindu-se cu fiecare serpentină. Revenind (doar un pic) cu picioarele pe pământ: atenţie maximă la condus, drumul este extrem de virajat, abundă în „ace de păr” şi este încă în lucru, ceea ce înseamnă că marcajele nu au fost definitivate, iar parapeţii de protecţie lipsesc pe numeroase porţiuni. Traseul riscă să devină deosebit de periculos în condiţii meteo nefavorabile (ceaţă, ploaie, zăpadă, polei).
În 2010, Rânca se afla în plină expansiune, numeroase construcţii noi se ridicau ca ciupercile după ploaie. Deşi era perioadă de vacanţă, nu era foarte aglomerat, ceea ce n-a putut decât să ne bucure. Oricum trebuie să ţinem cont şi de faptul că asfaltul se întindea puţin după Rânca, după care drumul era parţial pietruit. Noi am ales Mina ca loc de cazare şi a fost bine, mai puţin drumul până acolo, care era plin de hârtoape şi şanţuri săpate de ploi şi „înzestrat” pe deasupra cu o coborâre extrem de abruptă de-am zis că o să mă dau peste cap cu tot cu motocicletă până la recepţia hotelului. Nu s-a întâmplat aşa, pentru că eu am coborât pe propriile picioare, iar motocicleta pe propriile roţi, dar strunită de altcineva. Da, recunosc, mi-a fost teamă să nu luăm vreo trântă amândouă, aşa că am lăsat-o pe mâini mai sigure.
Se spune că adevărata Transalpina începe după Rânca, unde continui să urci până la altitudinea de 2,145 m în pasul Urdele. Porţiunea de drum dintre Rânca şi Obârşia Lotrului este minunată, îţi vine să te opreşti din 10 în 10 metri ca să admiri peisajul şi să faci poze. Cu riscul de a mă repeta: atenţie la drum, ştiu că eşti absorbit de frumuseţea locului, dar nu uita să te uiţi şi pe unde mergi! Şi, după cum ziceam mai devreme, în 2010, după Rânca, asfaltul devenea poveste, aşa că trebuia să te înarmezi cu răbdare şi curaj, pentru că urma o porţie zdravănă de off-road. Motocicleta mea de atunci (o Honda CBF 500, alintată Hondita) nu era proiectată (să zicem) pentru astfel de drumuri, dar a făcut faţă cu brio, pentru că, în afară de o căzătură mică provocată de o frână mai apăsată pe coborâre, am fost ferite de alte incidente. Pot spune, că în acele momente, atât eu, cât şi Hondita ne-am depăşit nişte limite: eu, pentru că parcursesem cel mai lung traseu off-road de până atunci, iar ea, pentru că se ţinuse tare pe un drum pe care n-ar fi avut ce să caute (teoretic, cel puţin). Am urmat drumul spre Sibiu, prin Jina, unde găsești niște peisaje absolut senzaționale.
A doua tură pe Transalpina a avut loc în luna august 2011 în formație aproximativ asemănătoare, adică fără Hondita, pentru că locul ei a fost luat temporar de Rosie, o Yamaha FZ6, fremătând de nerăbdare să pornească la drum. Nărăvașă Rosie față de Hondita, dar ne-am înțeles noi până la urmă. Eu una ardeam de nerăbdare să ajung iar pe Transalpina, însă entuziasmul meu s-a mai temperat când am ajuns acolo. Vestea asfaltării se răspândise rapid, fiind larg mediatizată în presă. Fiind un weekend cu vreme frumoasă, multă lume profitase să iasă la plimbare. La Rânca, aglomerație mare, mon cher. Și nu m-ar fi deranjat aglomerația atât de tare, cât lipsa bunului simț. În mod inevitabil, apăruseră grătarele, înfipte în cele mai neașteptate locuri în apropierea șoselei. Mașini parcate total aiurea, unele chiar în curbă, care împiedicau vizibilitatea. Pietoni ieșiți în mijlocul drumului ca să facă poze cât mai cool. Manele, gunoaie și fum de grătar. Un scenariu binecunoscut din păcate. Transalpina o să ajungă un al doilea Transfăgărășan: de evitat în weekend. Așadar, dacă vreți să vă bucurați de frumusețea și ineditul acestui drum, sfatul meu este să mergeți acolo în timpul săptămânii. A, și nu uitați să consultați prognoza meteo înainte de a merge. E păcat ca norii să ascundă o asemenea priveliște.
Alte informaţii despre Transalpina:
- se spune că, iniţial, acest drum a fost o potecă de munte folosită de păstorii din Mărginimea Sibiului pentru a-şi trece turmele de oi în Oltenia. Fiind o cărare îngustă şi dificil de parcurs din cauza prăpăstiilor din apropiere, a mai fost cunoscută şi sub numele sugestiv de „Poteca Dracului”. Unele surse afirmă că drumul a fost construit de legiunile romane pe când înaintau spre Sarmisegetuza, iar altele că a fost construit de germani în timpul primului război mondial. În perioada interbelică, drumul a fost reconstruit, fiind pavat cu piatră în timpul domniei lui Carol al II-lea. Se pare că drumul a mai fost reabilitat de germani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;
- Transalpina a fost inaugurată în anul 1939, fiind cunoscută sub numele de „Drumul regal”, deoarece a fost reamenajată la iniţiativa lui Carol al II-lea, acesta participând, de altfel, şi la inaugurare. Mai multe detalii de natură istorică găsiţi aici.
- lungimea totală a Transalpinei este de 148,2 km şi este o şosea cu destinaţie exclusiv turistică;
- deşi este drum naţional (67c) Transalpina nu a fost niciodată asfaltată până în 2009. La finele lui 2011 Transalpina a fost asfaltată aproape în totalitate, urmând ca până la sfârşitul lui 2012 să fie montaţi parapeţii de susţinere şi să fie amenajate sistemele de scurgere a apei de pe versanţi;
- în luna septembrie a fiecărui an, între Novaci şi Rânca, se desfăşoară Campionatul Naţional de Viteză în Coastă. De reţinut că o parte din Transalpina este închisă cu ocazia acestui eveniment sportiv.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
