Poveste din Ceahlău

Poveste din Ceahlău

A fost odată ca niciodată o prinţesă foarte bună. Avea mare grijă de împărăţia ei, nu refuza niciodată nimănui ajutorul şi toată lumea o aprecia pentru faptele ei bune şi pentru generozitatea pe care o arăta. Dar mai exista şi o vrăjitoare rea care nu putea suporta să vadă atâta bunătate şi, într-o bună zi, s-a hotărât să facă ceva ca să demonstreze întregii lumii că tot ea este cea mai puternică. S-a dus aşadar şi a bătut la poarta palatului în care locuia prinţesa. Paznicii, când au văzut-o pe vrăjitoarea cea înspăimântătoare, renumită pentru dovezile ei de răutate şi cruzime, nu au deschis porţile aşa cum făceau de fiecare dată când un supus dorea să îi vorbească prinţesei. S-au dus degrabă la aceasta şi au încercat să o prevină. Dar prinţesa, suflet bun cum era, a decis să îi acorde o şansă vrăjitoarei, doar promisese că va asculta pe oricine va veni în faţa ei. De ce să facă tocmai acum o excepţie? În fiecare fiinţă se găseşte ceva bun, credea ea. Dar de data aceasta nu avea dreptate. Vrăjitoarea cea rea, imediat ce a intrat în sala în care prinţesa o aştepta liniştită, a ridicat bagheta şi a transformat-o într-o frumoasă iapă. Prinţesa s-a speriat mai întâi şi nu a înţeles ce i se întâmplă, până când şi-a dat seama că din gâtul ei nu mai ieşea decât un nechezat şi corpul ei se sprijinea pe patru picioare. Vrăjitoarea şi-a luat zborul ieşind în grabă pe o fereastră, dar nu mică i-a fost mirarea când s-a transformat şi ea, la rândul ei, într-o sămânţă. Prinţesa nu avea puteri, totuşi fusese înzestrată cu un dar de către o ursitoare: dacă avea să se abată vreo vrajă de transformare asupra ei, avea dreptul la o ultimă şi singură dorinţă. Iar ultima ei dorinţă fusese ca vrăjitoarea să se transforme într-un fir de iarbă. Nimeni nu ştia totuşi unde va fi purtată sămânţa şi unde va răsări firul de iarbă. Iar singura şansă a prinţesei de a reveni la forma sa de om era să găsească acel fir de iarbă şi să-l mănânce. De aceea, de atunci, caii mănâncă iarbă încontinuu.

DSC_3354

DSC_3372

Am râs şi am îmbrăţişat-o pe LumeaMică. Eram pe o băncuţă în faţa cabanei Fântânele, în faţa noastră se ridica maiestuos Ceahlăul cel plin de legende şi un cal mesteca iarbă încontinuu, pe pajişte. Inventasem pe loc povestea asta şi eram atât de fericită că ne aflam împreună pe muntele copilăriei şi al adolescenţei mele. Era doar începutul a trei zile pline de legende vechi şi legende noi sau poveşti, scornite de copilul a cărui gură nu poate să tacă nicio clipă.

DSC_3153LumeaMică mi-a spus poveşti gâfâind, în timp ce urcam pante dificile. Mi-a spus poveşti aproape tot drumul de coborâre, oprindu-se cu greu atunci când o imploram să tacă măcar puţin, pentru a fi atentă pe unde pune picioarele. Sau măcar pentru a mă lăsa pe mine să fiu atentă. Aş vrea să ascult şi eu păsările, spuneam la un moment dat, înfuriată şi totodată recunoscătoare pentru imaginaţia şi vorbăria nestăvilită a copilului. Cum poţi fi supărat şi fericit în acelaşi timp? Ei bine, acesta e un secret rezervat doar părinţilor.

Părinţii mei au urcat prima dată Ceahlăul cu mine atunci când eram mai mică decât Petra. Cred că a fost prima şi ultima dată când mi-a fost uşor să urc un munte. Nu-mi aduc aminte decât de ursul de după un tufiş, pe care l-am văzut într-o pauză de pipi. N-am idee dacă asta e o amintire reală sau o invenţie a imaginaţiei de copil, a copilului ce eram atunci. Am trăit toată viaţa crezând în această amintire, dar când am pomenit-o, de curând, mama a părut surprinsă. E drept că eu, la vremea aceea, eram atât de tăcută încât fiecare cuvânt era o sărbătoare, probabil că şi dacă aş fi văzut o haită de lupi aş fi tăcut. Îmi mai amintesc pietricelele ridicate de vânt, sus pe platou, care mă pişcau de picioare. Sau sentimentul pe care l-am avut când m-am întins cu mama pe iarbă, în faţa cabanei Dochia, ne-am acoperit cu o pătură şi nu ne-a mai păsat de vânt. De atunci, de fiecare dată când ajung sus la munte, pe orice munte, îmi place să mă întind, să simt povestea, energia şi forţa acestuia. Şi sunt sigură că atunci mama îmi spunea poveşti, acolo sub păturică.

Sunt un om norocos, am crescut şi cresc încă între poveşti şi oameni dragi. Iar povestea Ceahlăului abia începe.

DSC_3320

Continuarea aici.

   

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.