Two blog or not to blog

Two blog or not to blog

Acest titlu se ţine după mine prin toate documentele, se pare că este o opțiune undeva în program pe care l-am setat ca ideile (nu toate) să devină titluri și să se ţină scai de mine până când capătă un text. E ceea ce se numește idee fixă, presupun, căpoasă, hotărâtă că undeva există un text pentru ea.

Şi nici măcar nu știu ce e un blog. Adică știu cât știu și alții, patru litere care devin mii când accesezi pagina în cauză. La început credeam că este un loc unde mai poți dialoga cu cineva, unde poți afla o poveste sau două sau trei. Adică, nu îți pot spune povestea pe mail și, de fapt, nici nu te cunosc prea bine, dar am găsit un loc unde ţi-o pot împărtăşi pe șleau, astfel încât în loc de fragmente să ai un început şi un sfârșit. Un loc în care se stabileşte încrederea reciprocă.

Nu că aş avea ceva împotriva fragmentelor. Cred că există un întreg în fragmentaritate și prefer să comentez fragmentar decât să creez unitar. Până la urmă este confortabilă ideea că cineva, cândva se va ocupa cu pusul bucăţilor împreună ca să vadă ce am gândit. Nimeni nu o va face niciodată, evident, pentru că fragmentele de viață și trăiri răspund punctual și temporar altor nevoi la fel de fragmentare. Deci, fiecare idee îşi moare moartea ei. Pe aia bună, se speră. Unele mor steril, altele mă ajută să creez o poveste.

Să revenim: blog. Sună îngrozitor. Un cuvânt scurt care se termină în consoană închisă și care trebuie să deschidă lumi ideatice. Pe unde să le deschidă? Semnificatul și semnificantul se păruiesc de zor.

Sună îngrozitor pentru mine care sunt bântuită de un titlu, dar nu și pentru atâţia alții care nu numai că știu ce este, dar care și jură pe el. Te trezești, faci cafeaua. Blog. Te speli pe dinți, faci duș, tragi chiloții. Blog. Ţopăi într-un picior în căutarea celei de-a doua șosete (unde o fi zburat aseară?) în timp ce, febril, cu o mână…blog.

Şi în timp ce tu faci asta eu, care mi-am găsit șosetele, mi-am făcut duşul, mă uit la tine cum sari într-un picior și sper că vei găsi repede ce ai pierdut ca să pui punct frazei și, dacă se poate, să schimbi subiectul. Până nu schimb eu blogul. Dar nu îl voi schimba, pentru că exercită asupra mea fascinația lui Big Brother. Realizez că e ceva în neregulă, dar voyeurismului nu îi poți rezista decât în sens wildian. Și mă scuz gândindu-mă că, dacă e ceva în neregulă, de fapt nu e cu mine, ci cu tine. Eu nu știu ce este un blog, văd oameni care pun poze frumoase, interesante, insipide sau un amestec de toate trei. Pe care le însoțesc de texte ghidușe, serioase, insipide (în relație în x cu pozele, din păcate). Astfel, citesc că ai călătorit în Anzi și admir o poză cu tine zâmbind lătăreţ lângă indicatorul pe care scrie Anzi. Hmmm. Să vedem, poate e interesant ce ai mâncat. Dar, la rubrica de-ale gurii văd torturi cu glazură colorată, creații personale. Nu se știe ce conțin, dar toată lumea le face, adică nu există blog fără un tort glazurat cu funde și flori. Iar dacă nu există, e o problemă, îți lipsește abilitatea de a întinde, tăia, combina. Îți lipsește timpul. Păi cum să ții un blog decent dacă nu ai timp de un tort glazurat? Și ce mamă, soție iubitoare ești dacă trece aniversarea și tu te prezinți cu un blat însiropat și nefundit?

Acestea sunt zilele proaste, dar sunt zile și mai bune când dau peste bloguri de călătorii făcute pe pielea (corpului și capului) a diverși indivizi. Ei călătoresc ca toată lumea, dar își doresc să atingă o profunzime, o nuanță psihologică, o densitate și o intensitate a trăirii care, pe mine, voyeurista, mă incită. Acum că e pielea corpului nu m-ar deranja excesiv, ba dimpotrivă, dar când e a capului și am impresia că ideea se învârte pe acolo, peste strălucirea de fata Morgana a cheliei în plin soare, îmi vine să îi deschid ușa și să o ajut.

Zilele foarte bune sunt cele în care dau peste un blog la care vreau să revin. În primul rând, pentru că e un amestec ciudat, dar coerent de poze cu text (ca în cărţile pentru copii, mult text strică, multe poze ucid). În al doilea rând, pentru că vreau să îmi demonstrez că a doua zi va fi teribil, că voi găsi funda roz tronând satisfăcută pe glazura turcoaz. Că îl voi surprinde pe autor căutându-și chiloții și punând cratime aiurea în timp ce își freacă scăfârlia lovită în colțul noptierei și înjură printre dinți. În al treilea rând, pentru că, după ce îl închid, mă mai gândesc încă la el. Și în al patrulea rând, pentru că mă irită și atrage lipsa de orgolii. Pentru că da, se întâmplă, dau rar peste bloguri care nu sunt depozitarele adevărurilor absolute, nici generale și nici individuale, și cât aş fi eu de sado-masochistă îmi place să nu primesc palme peste faţă (din când în când) și să nu mi se amintească ce deșteaptă aş fi fost dacă nu as fi fost mediocră.

Și nu în ultimul rând, dar pe ultimele mele rânduri, pentru că mă întreb: cine ești tu care vrei să împarţi ceva cu mine? M-aş opri pe stradă să îți dau binețe? Te-aş invita la o cafea? Sau aş pleca grăbită amintindu-mi brusc că timpul fuge ireparabil și asurzită de scrâșnetul cricului tău cu care vrei să ridici o tigaie la rang de 4×4?

Eu nu știu ce este un blog, dar fie el un Fiat sau un Rolls, dacă îi speli bancheta mai întâi, scoți cruciulița de pe oglindă, care mă face să mă simt instantaneu nedemnă în fata oricărei divinităţi (mai nedemnă decât tine care ori te rogi mult, ori conduci foarte prost), muți un pic mai încolo căţelul ala psihopat care dă în neștire din cap până îmi vine să cred că, de fapt este capul meu cel care se mișcă, ei bine, eu una, dacă mă iei, te însoțesc o bucată de drum. Vom fi două bloguri care au ceva să îşi spună. Și nu va fi fost în zadar.

Şi, dacă pot, îți voi trece cu vederea greșeala gramaticală, când mă vei anunța pentru a câta oară că ţi-ar place în loc de ţi-ar plăcea. Pentru că, așa cum îmi justifică fără drept de apel cineva: dacă eu te plac și tu mă placi, atunci mie mi-ar place.

Impresii scrise de: Anamaria Iorga

Acest articol a fost inspirat de proiectul nostru, 22 de bloguri de travel din România, şi de discuţiile ivite în jurul acestuia. Mulţumim!