Marea Neagră era cândva mult mai departe decât este acum. Locuiam în Piatra Neamţ, iar pentru a ajunge la mare, împreună cu mama, o prietenă de-a ei şi Bris, băieţelul de aceeaşi vârstă cu mine, aveam parte de o întreagă aventură. Petreceam multe ore pe drum, în trenurile încinse şi slinoase, legănându-ne ca maimuţele de suporţii de bagaje sau ghemuindu-ne şi prefăcându-ne adormiţi atunci când venea naşul, ca să părem mai mici decât eram şi să beneficiem de tariful redus. Simt şi acum mirosul metalic de pe mâini, senzaţia lipicioasă a canapelelor de vinilin şi apoi, într-un final fericit, aerul sărat al mării care începea să intre pe geam, făcându-ne să ţopăim ca nişte iezi, cu inepuizabila energie a copilăriei. La vremea aceea nu realizam cât de obositor era, noi ne distram şi atât, iar escapada la mare era cea mai grozavă vacanţă pe care o puteam avea.
%%„Noi, copiii…|… lipsiţi total de griji, ne lăsam hrăniţi, îmbrăcaţi, transportaţi la plaja care era întotdeauna la nudiste, apoi ne dezbrăcam şi ne lăsau în voia mării, nisipului şi soarelui. Ne bălăceam în apă, ne jucam sau ne băteam cu nisip, goi puşcă, toată ziua, de parcă luam de la început istoria omenirii. […] Ne ţineam mai tot timpul de mână, la început pentru că aşa ne ordonau mamele ca să nu ne piardă, apoi din obişnuinţă. Când n-aveam mâna ei într-a mea parcă-mi lipsea ceva, parcă aveam palma dezumflată.”, povesteşte Bris, devenit peste ani scriitorul Briscan Zara, în cartea sa, Dezmăţ în unu.%%
Cele mai multe vacanţe le-am petrecut la Eforie Nord, nelipsind însă din peisaj Venus, Năvodari sau cu adevărat sălbaticul Sfântu Gheorghe, locuri şi aventuri despre care a scris atât de frumos Ghiocel în articolul Sfântu Gheorghe – două mame şi doi copii. Iar acolo unde amintirile s-au şters au rămas senzaţiile, sentimentele şi o anumită emoţie pe care o simt de fiecare dată când pornesc la drum, spre Marea Neagră. Oricât aş iubi sau aş urî marea din România, oricât aş trăda-o cu alte mări sau oceane mai curate şi mai puţin capricioase, vocea copilăriei e mai puternică decât orice raţiune. Atâta vreme cât Marea Neagră va mângâia malurile româneşti, vor fi familii care îşi vor duce acolo copiii şi amintiri care îşi vor ocupa locul lor sigur în emoţiile viitorilor adulţi.
Eforie Nord este în continuare o staţiune cu multe familii şi mulţi copii. La Eforie Nord te întâmpină, ca acum 30, 40 sau poate că şi mai mulţi ani decât cunosc eu, proprietari cu cheia în mână sau cartoane pe care scrie cazare. Eforie Nord este o staţiune la fel de urâtă ca atunci, ba mai urâtă pentru că s-a umplut până la refuz cu tarabe, chioşcuri hidoase, autoserviri, restaurante la care urlă muzica şi cluburi care bubuie până târziu.
Las însă toate acestea în urmă, nu am venit aici ca să mă plimb pe bulevard, iar malul mării mi se pare mult mai potrivit atât pentru o alergare de dimineaţă, cât şi pentru o plimbare de seară. Şi cum duminică dimineaţa e vânt şi sunt valuri cam puternice, alegem să pornim spre Eforie Sud, pentru a căuta rămăşiţele copilăriei. Pe măsură ce înaintăm şezlongurile încep să se rărească. În curând dăm de nişte despărţitoare de stuf, mărginite spre capătul plajei de ziduri vechi, pe care le recunosc. Aici erau nudiştii, aici veneam. Aici treceam dimineaţa, doi copii şi două mame, mai întâi prin faţa secţiunii pentru bărbaţi, care stăteau ca şi cei de astăzi, mândri de podoabele lor, cu mâinile la spate şi faţa spre noi. Petra chicoteşte discret, aşa cum făceam şi noi acum mulţi ani. Doar că acum, acolo unde se aflau cândva femeile, e mai mult un amestec de bărbaţi cu femei, unii dezbrăcaţi, alţii îmbrăcaţi. De cazemată, cum îi spuneam noi, se sprijină un bătrân mic şi uscat de care atârnă un penis de o lungime care ar face şi un armăsar să roşească. De data asta eu chicotesc, iar Alex se uită la mine cu faţa aceea de tată serios şi responsabil.
Uit repede imaginea pentru că îmi apare în ochi digul, digul pe care mergeam cu Bris, mână în mână, locul în care puteam sta cu orele urmărind valurile, scotocind după scoici, inventând jocuri, pândind pescarii, încercând şi noi să ne improvizăm undiţe inutile. Ce mare părea digul în copilărie şi ce mic şi spart este acum. Bucăţi din el sunt prăbuşite spre apă, iar valurile înalte scaldă capătul lui. Când reuşeau să ne smulgă de acolo sau din apă, mamele încercau să ne pună cu burta la soare, să ne prăjim şi pe cealaltă parte, nu doar pe umeri şi pe spate. Mă lăsam convinsă doar de poveştile pe care mama le avea sub pălărie. Era o pălărie cu boruri foarte mari, sub care ne puteam ascunde amândouă faţa, simt şi acum căldura soarelui de sub ea, văd picăţelele de cer şi aud vocea mamei spunându-mi toate poveştile şi legendele pe care nu ştiu de unde le mai scotea, aş vrea să am şi eu o astfel de pălărie magică pentru LumeaMică.
Plaja în zona aceasta, undeva între Eforie Nord şi Eforie Sud, e şi acum aproape goală, aici aş putea să stau şi să mă bucur cu adevărat de soare şi de Marea Neagră, în zilele ei bune. Dar e ora prânzului şi n-am stat niciodată la soare la amiază, aşa că ne îndreptăm spre oaza de linişte şi verdeaţă în care suntem cazaţi pentru un weekend. „Ne luptăm cu ceva greu de combătut, cazările la particular, locuri în care poţi găsi uneori condiţii decente la preţuri incomparabil mai mici”, ne spune directorul de vânzări al Hotelului Europa. Înţeleg foarte bine, privind în jur, uitându-mă la românaşii de pe plaja supraaglomerată, de ce e atât de greu să aduci oameni din cu totul altă categorie de venit şi cu alt stil de viaţă, în mijlocul acestui bazar. Există totuşi câteva motive pentru care ai putea alege această variantă, dar despre asta voi povesti în recomandarea de mâine.
Când am plecat de la Eforie Nord am privit copilul de pe bancheta din spate şi parcă m-am văzut pe mine, acum mulţi ani, tristă că nu putem sta mai mult. Iar pe drumul spre casă, vorbind la telefon cu un prieten, am aflat de un loc încă pustiu de pe litoral, un loc în care simt deja o dorinţă aprigă de a ajunge. Fără să mă lege nimeni la gură prefer să nu spun nimic despre el, să intru în conspiraţia celor care iubesc încă Marea Neagră, aşa cum a lăsat-o natura, aşa cum poate fi apreciată şi respectată de puţinii care am mai rămas…
Dar te trag pe tine de limbă şi te întreb, în afară de Corbu sau Vadu, ce alte colţuri liniştite de pe malul Mării Negre mai cunoşti? Ce ai recomanda oamenilor sensibili şi civilizaţi care ne citesc?
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
