Ultima zi la Lisabona urma să cuprindă trei oraşe şi două ţări. Aşa cum îţi spuneam şi în primul episod, TAP Portugal are obiceiul să zboare la ore imposibile, foarte devreme sau noaptea. Fapt care atunci nu putea decât să ne bucure, pentru că ne oferea încă o zi întreagă de plimbare prin Lisabona. Am plecat aşadar din Sintra de dimineaţă, ne-am împărţit în două tabere (vei afla mai jos cum şi de ce) şi am stat toată ziua în Lisabona, apoi seara am plecat spre aeroport pentru ca a doua zi în zori să aterizăm la Bucureşti, praf de obosiţi, dar zen după aşa o vacanţă frumoasă. Dar să revenim la începutul zilei, la Sintra.
Ne pare rău să părăsim Sintra. După toate frumuseţile ce ne-au trecut pe sub ochi atât în prima cât şi în a doua zi acolo, despărţirea e dificilă şi nu e deloc ajutată de faptul că, de fapt, e şi ultima răsuflare de vacanţă. De câteva zile suntem în negocieri. Petra vrea să se reîntoarcă la Kidzania, noi nu putem sub nicio formă se ne imaginăm că am putea petrece o zi cu soare într-un mall. Şi ce zi! E prima în care soarele se arată cu adevărat generos. Nările adulmecă aer de vară, iar lisabonezii au dat buzna pe străzi în pantaloni scurţi şi şlapi, cu genţi de plajă pe umeri. Nu e chiar atât de cald, dar entuziasmul e pe măsura aşteptării, într-o primăvară ce a crezut că e de bonton să întârzie la petrecere. Negocierile dintre noi se termină în stil win-win pentru toată lumea, Petra alegând să rămânând singură la Kidzania. Alex ia drumul aeroportului pentru a ne elibera de bagaje, iar eu fac un drum lung dus-întors pentru a o lăsa pe LumeaMică la joaca de-a munca (citeşte episodul 6 ca să vezi ce treabă fantastică e sub numele Kidzania).
Mă reîntâlnesc cu Alex în oraş şi ne trezim deodată ca doi porumbei fâlfâind încântaţi pe străzile din Bairro Alto, eliberaţi de datoria de părinţi şi de stresul plictisului care se instalează la copiii când e vorba de orice fel de plimbare pe jos. Să nu mă pui la zid, dar nu mă încearcă nici cel mai mic regret. Mă bucur de ziua însorită, de grupul care cântă live în faţa ieşirii de la metrou, de rufele colorate care se usucă la soare, de plimbarea fără un scop precis sau un traseu exact în minte. Până la urmă fiecare e fericit în lumea lui: LumeaMică la joacă, noi la plimbare, prin cartierul pe care nu am apucat să-l vedem decât din tramvai, într-o seară ploioasă. Bairro Alto e plin de viaţă noaptea şi ne încearcă un mic regret că nu am apucat să mergem la niciun concert cu muzică fado, nici aici, nici la noi în Alfama. În timpul zilei, cartierul pare că se odihneşte, e destul de liber pe străzi, foarte multe restaurante sunt închise, iar terasele, cu vremea destul de rece de care am avut ghinion, nu au asediat încă trotuarele, aşa cum am avut ocazia să văd ulterior în fotografiile altor călători. Oricum Alex e fericit, poate să-şi vadă liniştit de poze, fără grabă şi fără să fie tras de mânecă.
Nu mă înţelege greşit, fără LumeaMică am un gol în dreptul palmei şi din când în când o stare de panică, de parcă mi-aş fi uitat copilul undeva, dar îmi revin imediat, îl apuc pe Alex mai strâns de mână şi continui să îmi iau la revedere de la Lisabona, mulţumind pe rând pavajelor, tramvaielor, străzilor abrupte sau râului Tejo pentru că mi-au pătruns în suflet şi s-au adăugat la tot ce am strâns eu acolo frumos, prin viaţă şi călătorii.
Când ni se face foame oprim la întâmplare la un restaurant destul de turistic, Alex nu pare prea fericit, dar eu nu vreau să mai amânăm, vreau să lenevesc puţin la aer. Mâncarea este acceptabilă şi o savurăm la o masă afară, cu tot soarele acela pe noi, ca şi cum am vrea să luăm la pachet pentru mai târziu. Până terminăm noi de înghiţit umbra s-a şi lăsat pe strada îngustă. Vezi? De aceea m-am grăbit!
Mai hoinărim puţin după care coborâm din Bairro Alto în Praça do Comércio unde cochetăm puţin cu ultimele idei de cadouri, la târgul ce a răsărit acolo, peste noapte. Doar puţin pentru că banii sunt gata şi timpul a expirat, aşa că pornim din nou către Kidzania, pentru a recupera ceea ce lipsea din poveste. LumeaMică nici nu ştie când a trecut timpul şi nu pare foarte fericită să ne vadă. Suntem chit.
Masa de seară ne-o luăm în mall, ceea ce ar putea suna aiurea, dar nu e chiar aşa, pentru că în respectivul mall găseşti tradiţionalul cod, fructe de mare şi, în general, foarte multe alternative de mâncare fără mari pretenţii, dar proaspătă şi sănătoasă.
Autobuzul şi metroul ne duc apoi direct către aeroport. Recuperăm bagajele, îndesăm în ele şi toate promisiunile pe care le-am făcut străzilor, muzeelor, cafenelelor sau monumentelor pe care nu am apucat să le cunoaştem. Vom reveni cândva să le vedem şi să revedem Lisabona.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!