Peştera de gheaţă Dobsynska Ladova Jaskina
De la Stara Lubovna am plecat spre Dobsinska Ladova Jaskina, peștera de gheață. Un indicator maro ne-a atras în Tartranska Lomnica, stațiune de schi, să vedem o gară veche. Orășelul, dotat cu hoteluri și vile frumoase, își apăra gară cu strășnicie: înafară de locurile de parcare ale hotelurilor erau numai două parcări aproape de gară cu pricina, 1,80 euro, pentru puținul timp în care intrai pe o străduță și vedeai construcția. Curiozitatea era mare așa că am mârâit, am plătit și am văzut: din cărămidă și lemn cu ceva bârne şi un fronton interesant, așa cum sunt în Alsacia sau în Germania, adică făcută de nemți. Nu revopsită sau curățată de curând, cu un vagon proțăpit în fața ei ca nici măcar să nu o poți fotografia în întregime, această bătrânică nu m-a dat gata. Morala era că se face turism din orice și, dacă veneai la schi în această stațiune, vedeai și măreața gară. Ne-am reluat drumul spre Dobsinska Ladova Jaskina*. Am aflat astfel că relieful Slovaciei cuprinde și zone carstice, măiestrit modelate de ape.
De la Presov în direcția Roznava am intrat în rezervația naturală Slovenski raj, o zonă colinară, împădurită. Cinci peșteri, pensiuni ici colo, drumuri nu prea bune. Trecând de indicatorul de Vernar am ajuns la peştera glaciară Dobsinska Ladova Jaskina. Sub un panou mare, pe un scăunel, stătea un domn care ne-a taxat pentru parcarea de peste șosea.
Dimineața cutreierasem de la o căsuță la alta, în ecomuzeul de la Stara Lubovna, prin iarba umedă deja, ploaia ne-a însoțit înmuind și mai tare pământul, așa că am ajuns la peșteră cu picioarele murate binișor.
Nu am dat atenție restaurantului de la baza urcușului, „dă-l încolo!”, ne-am uitat la panoul cu informații și am luat-o la pas prin pădure, pe o pantă care se făcea din ce în ce mai abruptă. Dacă nu aș mai fi urcat, dimineața, încă una spre castelul din Stara Lubovna, apoi „jdemii”de trepte în curțile și interioarele lui, după care la muzeul etnografic, tot pe un deal și pe alei de pământ sau prin iarbă, sub o ploaie abundentă, dacă panta spre peșteră era mai blândă și, eventual, pietruită, nu plină de pietriș neuniform, alunecos, ar fi fost o drumeție pe cinste, prin sălbăticie. Pădurea umbroasă, pâraiele înspumate, ciripeli și triluri de păsărele, toate erau ingredientele unor ceasuri perfecte, petrecute în sânul curat al naturii.
Era mult mai bine să fim odihniți, adăpați și cu încălțămintea uscată.
Aproape de peșteră am întâlnit un grup cu dinții la vedere ceea ce arăta că e de bine. Nu chiar. Am făcut mai mult timp decât crezusem și am avut de așteptat. Se intra din oră în oră, 10 euro pentru cine vrea să facă fotografii. Un grup de copii tocmai devaliza un mini-magazin cu vederi, cărticele, pietre și suveniruri.
Coborârea cu ghid dotat cu o lanternă puternică începea cu scări de lemn, pe lângă covoare de zăpadă murdară. Preluau ștafeta scări de metal găurite ca să nu păstreze apa ce s-ar fi transformat în gheață. Înaintam sub un plafon de piatră greoi ca o plapumă imensă ce la o eventuală mișcare s-ar fi lăsat și ne-ar fi strivit. Dedesubt, o calotă groasă de gheață. M-a încercat o ușoară claustrofobie pulverizată în scurt timp de mari deschideri și vaste saloane. Am trecut pe lângă un perete scânteietor și m-am întrebat dacă creatorii muzeului Swarovski (Austria, Watens, lângă Innsbruck) au fost pe aici și s-au inspirat cumva căci și acolo este un perete împănat cu diamante artificiale, desigur, o frumusețe!
Mergeam oare prin palatul crăiesei zăpezii? Prin pereții albi sau translucizi se întrezărea suportul de stâncă. O fostă meduză albăstruie se micșora sub o curbură de piatră alături de țurțuri cât o stalactită. Stalagmite mici, de gheață, asemănătoare, se strângeau una în alta, disciplinate, ca o mică ceată de soldați cu coifuri ascuțite. Țurțuri delicați, ca de sticlă, atârnau din fisurile plafoanelor, țesuți în draperii dantelate de gheață subțire. Bulbuci albi dormeau morocănoși pe „planșeu” și, în sfârșit, apăreau din loc în loc ”miresele”, formațiuni alb – zvelte, în rochii cloș, frumos desfăcute în partea de jos. (Este una și în peștera Scărișoara din Munții Apuseni). Scările au trecut printr-un tunel în gheață, pe lângă un salon vast cu planșeu plat, neted ca un patinoar, plin de apă ce susura discret, continuu. Am urcat și coborât multe trepte, tranc, tranc, gâf, gâf; labele ude din pantofii murați trimiteau câte un S.O.S. dar cine le băga în seamă? Cu ochii pe plafoanele dure, amenințătoare, bej deschis străbătute de vine roșiatice și formele albe cu un aer ireal, orice altă senzație fizică dispărea.
În explorarea naturii am fost întotdeauna de partea tehnicii. Fără ea nu s-ar schia atât, nu am fi văzut, de sus, Dolomiții, nu am fi urcat pe Zugspitze, nu am fi călătorit în peștera Postojna sau în munții Austriei. La Dobsinska, însă, prezența scărilor metalice, înșirate ca niște schele fără de care recunosc, peștera nu ar putea fi văzută, mi s-a părut o incursiune la fel de nepotrivită că plimbarea unui elefant într-un magazin de cristale. Frumusețea fragilă a gheții era amenințată de fiecare respirație umană și fiecare licăr de lumină. Prin adânci orificii aproximativ circulare, din ce în ce mai strâmte, apa se infiltra și căpăta forma de țurțuri datorită temperaturii scăzute din subteran. Numai că încălzirea globală a ajuns și în adâncul pământului. Țurțurii sunt din ce în ce mai mici, gheața se subțiază, dispar forme apreciate: din marea meduză a rămas doar o bulă de gheață.
Omul în roșu, cu lanterna lui, ne-a condus pe un alt drum, până la ieșire. Discursul lui, în limba slovacă, a rămas o enigmă pentru noi. Gheața și piatră au vorbit ele însele.
Sfârşitul călătoriei a însemnat revenirea la vară. Între timp plouase. Am pornit la vale.
Frunzele se jucau cu razele soarelui, un pârâu se bufnea neobosit în pietre, un copac prăbușit de un fulger zăcea pe o parte cât era de lung, neputincios. Degeaba strigau fără glas rădăcinile lui puternice ridicate în aer, păsărelele îi cântau un prohod vesel.
Dacă nu mi-ar fi fost sete și foame, nu ar fi fost jocul ”Sus / Jos” de pe scări adăugat umblăturilor anterioare din aceeași zi, dacă nu aș fi îndurat o dublă alunecare, exterioară, pe pietriș și interioară, în mlaștinile agonisite pe parcursul dimineții și cărate de încălțări, ar fi fost o coborâre reușită.
Cineva a resimțit acea zi ca pe o grea încercare: pantofii mei și-au dat duhul, le-au crăpat tălpile și au cunoscut un jalnic sfârșit, în tomberonul din parcare.
Acum, când îmi amintesc de iarnă din peșteră, a venit frigul; vom avea la îndemână zăpada și gheața. Odată cu ele ne bucurăm de o mare sărbătoare creștină.
Data viitoare voi scrie despre Crăciun.
În articolele anterioare mai poţi citi şi despre oraşele, castelele şi satele din Slovacia.
Notă şi informaţii utile:
*Cunoscută de păstori și vânători Dobsinska a fost descoperită în 1870, amenajată pentru a fi văzută în 1871, iluminatul electric s-a montat în 1887, din anul 2000 a fost inclusă în patrimoniul mondial UNESCO. Are lungimea de 1483 m, se vizitează 475 m, conține 110100 metri cubi de gheață. Din 1918 gheața a început discret să se topească. Într-o bună zi, încălzirea globală o va transforma într-o peșteră obișnuită. Printre personalitățile care au vizitat-o s-a aflat exploratorul Nansen.
7 euro adulți, 3,50 euro copii, 10 euro permisiunea de a fotografia.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
