„Cel mai mic sacrificiu pe care-l putem face pentru lume e să citim despre ea, mai ales despre părţile ei pe care nu le cunoaştem, despre oamenii pe care nu i-am întâlnit şi despre situaţiile care nu ne sunt familiare.” Cristian Lupşa – Despre apă şi empatie în DOR #21
Dubla explozie a avut loc într-o joi de noiembrie spre seară, la periferia sudică a Beirutului, la o oră de vârf, când oamenii îşi făceau cumpărăturile înainte de a se retrage spre case. Plecarea noastră era fixată exact după o săptămână. Mă aflam în Turcia când am auzit la ştiri vestea despre atentatul de la Beirut. Ce ne facem, anulăm delegaţia? În mod normal atentatele sau războaiele, dacă se petrec departe şi le vezi prezentate la ştiri, te impresionează pentru scurt timp, dar nu te ating. Dacă ai călătorit în ţara unde tocmai s-a întâmplat un astfel de eveniment, dacă ai cunoştinţe ori prieteni acolo, percepţia se schimbă. Te gândeşti câteva zile, te frămânţi, te întrebi cu inima strânsă dacă sunt bine. Poate dai un telefon sau scrii un email încercând să afli că prietenii şi cunoscuţii îţi sunt nevătămaţi.
Întoarsă acasă din Turcia am realizat că frământările care mă sâcâiau nu erau împărtăşite de prea multă lume. La 24 de ore după Beirut se întâmplase Parisul şi toate discuţiile gravitau în jurul acelui atentat. Pe reţelele de socializare mulţi îşi schimbaseră poza de profil cu steagul Franţei în semn de solidaritate. Exista chiar o aplicaţie pentru asta. Şi o explicaţie. E cinic, dar se pare că atunci când există victime, nu toate au aceeaşi valoare. Nu le percepem pe toate la fel. Ne identificăm mai repede cu cei asemeni nouă. Nimeni nu discuta despre atentatul din Bourj al Barajneh, luminile scenei ştirilor şi empatia erau îndreptate spre Paris. Iar pe noi, românii, încă ne mai ardea Colectivul.
Cu toate astea în câteva zile trebuia să urc într-un avion spre Beirut şi neliniştea mă rodea ca un cui fix în stomac. Am decis să nu amânăm călătoria pe care o aveam de făcut în Liban. Oricum, dacă lucrurile se înteţeau, n-am mai fi putut ajunge curând acolo. Înainte de a pleca m-am tot liniştit explicându-mi de ce era puţin probabil să mi se întâmple ceva rău. Argumentele la care făceam apel aparţineau unei logici aparte. Unui mod de a raţiona personal, dobândit pe parcursul anilor prin călătorii şi lecturi, din care am învăţat că lucrurile nu sunt şi nu funcţionează aşa cum ni se spune la televizor. Situaţiile trebuie puse în contextul potrivit.
Punctul de anxietate cu care plecasem de acasă a tot crescut. În ciuda eforturilor constante pe care le depuneam, nu l-am putut împiedica raţional să ia proporţii. Joi 19 noiembrie 2015, când am aterizat pe aeroportul Rafic Hariri punctul se făcuse cât un bob. Nu era teamă. Era un bob de nelinişte în capul stomacului pe care nu eram în stare să-l fac să se estompeze. Pentru că nu ştiam la ce să mă aştept. În aeroport atmosfera era aceeaşi ca în urmă cu un an când vizitasem ultima oară Libanul. Poate ceva mai puţină lume. Şi mai multe fete în rândurile poliţiei de frontieră la controlul paşapoartelor.
Am urcat în microbuzul pus la dispoziţie de hotel pentru transfer. Ştiam că urma să trecem prin cartierele şiite din apropierea zonei unde avusese loc carnagiul exact cu o săptămână în urmă, cam la aceeaşi oră. Strădaniile mele de a ignora acest fapt s-au dovedit zadarnice. Nu făceam altceva decât să construiesc paranoic paralele. La un post de control am încetinit, ne-am oprit preţ de o clipă. Şoferul a aprins lumina în interiorul maşinii pentru ca soldatul tânăr care făcea de pază să ne poată vedea. Nu ştiu de ce posturile astea de control mi-au dat mereu senzaţia că n-ar ajuta prea mult în cazul unui atac mai ca lumea. Erau prezente şi în anii când Siria stăpânea din umbră. Iar cele ce trebuiau să se întâmple s-au întâmplat mereu. N-am priceput care le era de fapt sensul. Pe cine trebuiau să protejeze de cine? Păreau mai mult de formă sau pentru impresie artistică. Am trecut fără probleme, ca de obicei. Nu s-a întâmplat nimic.
Ceva tot se schimbase. Hotelul la care trăgeam, acelaşi de zece ani, trecuse în mâinile altor proprietari. Locul îmi era familiar, dar personalul, cu mici excepţii, îmi era total necunoscut. Uşuraţi de bagaje am coborât pentru cină. Pe terasa din curtea interioară a hotelului încercam să mă destind în aerul călduţ al serii. O bucată de lună se iţise deasupra gardului viu de palmieri în care foşnea vântul. Zumzăitul maşinilor care goneau pe bulevardul din apropiere se auzea înfundat. Înainte nu puneau muzică pe terasă. Acum, din boxe se scurgea tânguitor, în surdină, o melodie foarte cunoscută a unui interpret francez din anii ’70. Un greiere se pornise să cânte tare de undeva din stânga, dintr-un punct pe care nu reuşeam să îl identific cu exactitate. Era totuşi aproape pentru că îmi părea că urlă în încercarea disperată de a umple singur liniştea serii şi de a acoperi celelalte zgomote. Sau de a-mi deturna atenţia de la propria nelinişte. Nu era nici un seamăn care să-i ţină isonul. Încercam fără succes să îmi înghit nodul de tristeţe care mă gâtuia, mestecând nişte alune şi sorbind dintr-un pahar de Blanc de Blancs de la Ksara.
Timpul frumos îndemna la cântat, dar calendarul spunea că e sfârşit de noiembrie. Zilele se scurtaseră mult. Greierele ăsta ţârâia atât de tare încât nu-şi dădea seama că nu mai e nici unul ca el în jur. Că locul se pustiise. Că în urma atâtor conflicte ce parcă se tot înteţeau, oamenii încetaseră să mai vină. Sau poate cânta din toată fiinţa tocmai ca să îşi acopere solitudinea, să îşi închipuie că era vară. Că totul era bine şi nimic nu se schimbase.
În 2005, tot în noiembrie, la prima călătorie pe care o făcusem în Liban, acelaşi hotel gemea de lume. Îmi aminteam clar de parcă se întâmplase cu o zi înainte. Aveau loc tot felul de evenimente, seminarii, întâlniri de afaceri. Restaurantul era mereu plin. O dată pe săptămână se organiza un bufet cu temă, cu muzică şi cu mâncăruri specifice din diferite ţări ale lumii, unde, contra unei sume fixe, puteai să intri şi să consumi cât reuşeai. Pe lângă clienţii hotelului veneau şi mulţi libanezi la seratele cu temă.
Am intrat în restaurant pentru cină. Degetele de la cele două mâini îmi erau suficiente ca să număr oamenii cu care împărţeam sala mare şi goală. Chelnerii mişunau pe la mesele libere din jur, mutând o furculiţă care era deja la locul ei, netezind colţul unui şervet perfect aranjat. Se comportau de parcă aveau o mulţime de clienţi de servit. M-am mulţumit cu nişte măsline, hummus şi o supă uşoară de linte. Pustietatea asta frumos aranjată mă apăsa sinistru, zgândărindu-mi bobul de îngrijorare, metamorfozat deja în mâhnire. Lacrima urcată în colţul ochiului nu se lăsa înghiţită cu lipia, ţinea cu tot dinadinsul să condimenteze supa în felul ei.
Vineri ne-am luat cu munca, ziua a trecut şi-am izbutit oarecum să-mi iau gândul de la pericolul prezumtiv care ar fi planat asupra noastră.
Joe, gazda noastră, mi-a spus dimineaţa, de îndată ce ne-am văzut, cu un surâs nedefinit în colţul buzelor: „ştii, noi de multe ori aflăm ce se întâmplă de la voi, din afară. Voi faceţi mult mai mult caz despre lucrurile de genul ăsta. Săptămâna trecută m-a sunat fratele meu care lucrează în afara ţării şi mi-a zis: măi ce se întâmplă la voi? Ce să se întâmple, eu sunt în fabrică, la muncă.” Tânărul inginer nu mă ironiza şi nici nu dorea să bagatelizeze moartea oamenilor făcuţi bucăţi în atentat. Bagajul şi perspectiva lui erau doar diferite faţă de ale mele. Pe libanezi războiul civil şi perioadele zbucimate care au urmat i-au învăţat că nu au timp să-şi jelească victimele îndelung. Trebuie să trăiască. Se ridică, îşi oblojesc rănile, îşi scutură urmele morţii de pe suflet şi dau o petrecere.
Seara ne-a invitat la cină în restaurantul lui preferat cu specialităţi de peşte. Nu m-am putut abţine să nu mă întreb dacă era înţelept să ieşim într-un loc public. Şi acolo toate păreau a fi neschimbate. Oamenii îşi savurau cina într-un restaurant bun de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. În partea aceea a oraşului viaţa mergea înainte. Atentatul le privea doar pe victime şi pe apropiaţii acestora. Explozia părea o răfuială interreligioasă clasică. De data asta avea, din păcate, implicaţii politice mult mai largi în conflictele din Orientul Mjlociu. Era de domeniu public că Hezbollah-ul cel şiit susţinea regimul de la Damasc în războiul din Siria şi că era controlat şi finanţat de Iran. Primiseră o „lecţie” sau o atenţionare. Aveam să aflăm mai târziu că era o primă provocare dintr-un şir ce va fi continuat nu se ştie pentru cât timp şi cu ce consecinţe. Explozia de joi seara reprezenta doar o scenă dintr-un război al altora, condus de la distanţe confortabile, care nu-i privea în mod necesar pe localnici.
Frecvenţa cu care aveau loc atentatele se diminuase în ultimii ani, dar metoda aceasta, prin care se eliminau de ani buni adversarii incomozi, făcea încă parte din cotidianul libanezilor. Erau obişnuiţi să meargă mai departe. Să îşi trăiască viaţa cât mai deplin atât cât o aveau. Nu ştiau să se ascundă în case din cauza a ceva ce s-ar fi putut repeta. N-avea rost să se pitească din cauza unui atentat care trecuse şi nu-i afectase direct. Violenţele de genul acesta fuseseră de mult metabolizate.
Micul masacru nu reprezenta până la urmă decât o nouă rană ce avea să se transforme treptat în cicatrice, alăturându-se celorlalte care crestau de zeci de ani trupul Libanului. Era o pagină care se scrisese în urmă cu o săptămână şi care fusese deja întoarsă. Sâmbătă seara, înainte de a pleca spre aeroport, în timp ce urcam în microbus, se auzea încă greierele solitar care ţârâia mai slab, dar refuza să se dea bătut în faţa schimbării anotimpului şi a lumii. Continua să cânte, prefăcându-se că nimic nu se întâmplase. Ca un bun libanez.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
