Bogdan Teodorescu: Călător prin Lumea Mare

Pe Bogdan Teodorescu am avut plăcerea să îl avem invitat atunci când am împlinit 1 an de existenţă şi am organizat o ediţie specială de Poveşti din LumeaMare. Am fost onoraţi că a spus da invitaţiei noastre, chiar dacă nu ne cunoşteam, am râs cu lacrimi la povestirile sale şi am recomandat sau oferit în dar cartea sa de oricâte ori am putut.

Avem acum o veste bună pentru voi şi un mare motiv de mândrie pentru noi. Vestea bună este că pe 14 noiembrie apare noul său volum cu povestiri din călătorii, motivul de mândrie este că acesta se numeşte “Călător prin Lumea Mare”. Iar numele nu este întâmplător ci a fost inspirat de ceea ce facem noi, aşa cum declară şi autorul în prefaţa pe care am bucuria să o împărtăşesc acum cu voi, în avanpremieră – îi mulţumesc lui Bogdan Hrib şi editurii Tritonic pentru această oportunitate.

Bucuraţi-vă ce ceea ce scrie şi bucuraţi-vă de experienţele deosebite ale unui om deosebit!

Călător prin Lumea Mare – 29 de povestiri noi, de Bogdan Teodorescu

Gaudeamus – sa ne bucurăm

În urmă cu ceva timp, am propus unui cotidian naţional o rubrică denumită Gaudeamus. În fiecare zi voiam să scriu un articolaş despre un lucru care m-a bucurat. O carte, un film, o pictură, o melodie, un peisaj, o scenă, o mâncare, o discuţie, orice… O bucurie pe zi. Redactorul şef de acolo m-a privit cu neîncredere şi m-a întrebat ce mă bucurase cu o zi înainte. Şi i-am povestit că mâncasem o minunată felie de tort de ciocolată la un local mic de peste drum de Cişmigiu. Mă plimbasem după aceea prin Cişmigiu şi văzusem şi câteva lebede, dar asta deja era a doua bucurie. Omul mi-a răspuns acru, ca o limonadă bună, că pe cititorii lui, oameni de afaceri în general nu-i interesează asemenea lucruri. Nu au timp nici de torturi, nici de Cişmigiu, nici de lebede, nici de cărţi, nici de filme, nici de muzică. Fac bani, sunt influenţi, n-au loc de nimicuri. Am abandonat ideea scrisului, dar mi-am văzut de bucuriile mele zilnice, săptămânale, lunare şi anuale

După cum probabil ştiţi, acum trei ani am publicat o carte de călătorie numită 54/24, 54 de locuri din 24 de ţări, carte care a avut doza ei de succes şi mie mi-a adus doza mea de mulţumire. Într-o frumoasă zi de toamnă, am fost contactat pe net de Roxana Farca, doamnă care s-a prezentat a fi fondatorul unui blog de călătorii numit LumeaMare, dar şi organizatorul/coordonatorul/ unui grup de persoane, care, sub acelaşi titlu, se întâlnesc periodic şi povestesc isprăvi din călătorii. M-a invitat şi pe mine acolo să zic şi eu lucruri pe această temă. Trebuie să recunosc, mie nu-mi plac grupurile mari de oameni. Ador discuţiile în doi, maxim patru. Dincolo de această barieră mă simt oarecum incomod. Dar m-am dus. Şi bine am făcut… Fiindcă, dacă aveam rubrica aceea neinteresantă pentru oamenii interesaţi de ştiri financiare din România, aş fi scris o povestioară despre bucuria unei după-amieze relaxate de sâmbătă. Acţiunea s-a petrecut într-o ceainărie, de unde şi ceaiul foarte bun, cred că existau şi nişte prăjiturele, şi preţ de câteva ore am călătorit. Alături de oameni pe care i-am văzut prima dată în viaţă. Povestea zero pe care am auzit-o acolo şi pe care am repetat-o de câte ori am putut se referea la doi turişti români încercând să aibă parte de un pic de entertainment în Lhasa, Tibet. Am râs mult, am povestit mult şi m-am simţit bine. Aşa încât noua carte se cheamă Călător prin Lumea Mare şi fiindcă este adevărat, asta sunt şi aşa mă imaginez ducându-mi viaţa, dar şi fiindcă acea şezătoare dedicată turismului m-a încântat. Poate dacă am povesti mai mult lucrurile care ne bucură, am trăi o viaţă mai bună. Poate… Nu ştiu. Şi asta pentru că cealaltă jumătate a mea, apare în spaţiul public vorbind despre politică, despre eşecurile guvernării, despre nereguli şi despre viitorul care arată oricum, numai bine nu. Mi s-a întâmplat, nu de puţine ori să fiu oprit pe stradă de necunoscuţi care să-mi spună că li se par corecte opiniile mele politice, dar parcă tot mai mult le plac povestirile turistice. Drept care, bătut la cap de acelaşi editor, Bogdan Hrib, am mai scris o tură. Şi trebuie să recunosc, am scris cu bucurie. Sper să vă placă, dar mai ales sper să călătoriţi. Criza care se reanunţă, incertitudinile care ne asediază din toate părţile, banii care par a fi mai volatili ca niciodată, războaiele mici din jurul nostru (anul acesta am renunţat în ultima clipă la o excursie în Siria fiindcă tocmai începuse revolta care nu s-a terminat nici acum), predicţiile pesimiste sunt tablourile de pe pereţii zilelor noastre. Puneţi între acestea şi o poză colorată, din acelea scoase la imprimantă, dintr-un loc frumos în care aţi fost fericiţi alături de cei care contează. Şi peisajul s-ar putea să nu mai fie atât de negru. Sau chiar dacă rămâne în continuare întunecat, s-ar putea să-l suportaţi mai uşor. Şi asta fiindcă acolo, în colecţia de senzaţii pe care o ducem după noi, va fi mai multă lumină decât întuneric, mai multă bucurie decât nemulţumire şi mai multă dragoste decât deznădejde. Mi-am propus să mai scriu încă o serie de povestiri peste doi sau trei ani. Poate atunci timpurile vor fi mai bune, poate atunci România va arăta un pic altfel, poate atunci culorile vieţilor noastre vor fi mai strălucitoare. Până atunci să vă mai spun o poveste. În această toamnă, într-un context personal nu neapărat optimist (şi probleme de sănătate şi nişte şmecherii juridice enervante şi neplăcute) am ajuns, de seara până dimineaţa, în oraşul italian Brescia. Ne-am cazat la un hotel de epocă şi am ieşit să vedem ce era de văzut. Două catedrale superbe în centru, una dintre ele veche de aproape 1000 de ani, o piaţă dreptunghiulară mărginită de clădiri în stil veneţian, ruinele forumului roman şi alături de ele celebra mănăstire logonbardă San Salvatore. Deasupra oraşului este un castel în jurul căruia se află un parc perfect pentru plimbare şi pentru admirat panorama. Am făcut toată această tură şi, pe înserat, ne-am aşezat să mâncăm la un local recomandat de cei de la hotel. Erau vreo 6 mese, nearanjate. Chelnerul, în pantaloni scurţi (era cald şi nu bătea niciun pic de vânt mai răcoros) a adus o faţă de masă, tacâmuri, farfurii, pahare şi după aceea s-a sprijinit comod de masa alăturată şi a început să ne recite meniul. Mai degrabă să-l istorisească. Ne aflam în mijlocul zonei viticole Frangiacorta deci am început cu pahar de „şampanie” italiană (nu-i şampanie, dar e foarte bună) şi după aceea ne-a adus paste cu dovlecei, roşii, pecorino şi sos unt, alte paste cu ragu de iepure, iar la felul doi o tagliata (muşchi de vită în sânge) tăiată subţire-subţire, alături de piure de cartofi cu trufe şi de salată de rucola cu parmezan deasupra. Vinul din Toscana, desertul din Sicilia, grappa de final tot din strugurii zonei. Proprietarul localului, om la 60 de ani, îmbrăcat tot în blugi şi cu părul strâns în coadă punea muzică la un instrument foarte performant, iar muzica era majoritar Pink Floyd. Din când în când, câte un pic de Deep Purple şi de Zeppelin, aşa ca să dea bine. Când să ne ridicăm să plecăm, omul vine la noi şi ne întreabă dacă nu stăm la meci, juca Milan la Barcelona. Întreb unde la meci fiindcă nu văzusem niciun televizor. Pentru prieteni, zice el, e un televizor în spate. Unde ne aşezăm la altă masă, vin cafele, vin ceaiuri, vin nişte biscoti cu unt şi aromă de coajă de lămâie, mai vine o sticluţă cu un lichior tare de mandarine şi cu un altul, tot tare, din nuci şi într-o atmosferă ponderat italiană vedem golul lui Pato din secunda 45 şi încheiem festiv cu golul lui Silva din minutul 92. Între cele două reuşite milaneze au fost şi două goluri catalane. La plecare, l-am căutat pe chelnerul în pantaloni scurţi să-i plătesc şi să-i dau un bacşiş pe măsura mesei şi a serviciului, bacşiş despre care omul mi-a spus că e prea mare (dădusem 10%, nimic mai mult). I-am spus că am avut o seară minunată şi că ne-am simţit foarte bine şi ne-a răspuns că în aceste condiţii şi seara lui a devenit minunată. Am plecat să ne plimbăm prin Brescia, monumentele erau luminate somptuos, iar în faţa celor două catedrale municipalitatea organizase un spaţiu de relaxare, cu pomi în ghivece, pietriş şi gazon pe jos, canapele adânci şi fotolii, mese joase şi felurite sculpturi în lemn care decorau zona. Puteai să bei ceva dacă vroiai, dacă nu doar te tolăneai între perini şi priveai catedrala, cerul, oamenii, strada, copiii care se jucau şi damele bine care îşi beau capucinourile vorbind despre nimicuri. Şi uite aşa deodată te înmuiai, supărările se scurgeau încet pe lângă tine şi lumea îţi părea o secundă mai frumoasă. Deci Gaudeamus – să ne bucurăm!”

Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas

Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.

Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!

Fondatoare a blogului LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. Ulterior a studiat fotografia și a devenit licențiată în Grafică, la Universitatea Națională de Arte. Interesată de ecoturism, natură și conservare, Roxana scrie și desenează, inspirată de propriile călătorii, de natură, dar și de istoria artei.