Știu deja că sunt dependentă. Și ca orice adicție, dependența mea se manifestă prin sevraj și căutarea asiduă a drogului preferat, atâta că momentan nu doresc să fac niciun program în 12 pași ca să scap de ea. Sunt ca fumătorii care-și îmbrățișează strâns și cu mândrie viciul.
Știu că am o problemă cu dependența asta de călătorii, (căci despre ea e vorba, la ce te gândeai?) în momentul în care, întoarsă dintr-o tură moto genială în Franța, realizând că se duce vară, se duce soare, se duce sezon, se duce tot… am înșfăcat o prietenă și-o promoție și-am cheltuit niște bani imaginari pe un bilet de avion ieftin (95 euro) la Amsterdam. Imaginari adică împrumutați.
Iac-așa. Ca să am un punct care mă trage înainte peste iarna grea și rece.
Bun. Bilete avem, cazarea am rezolvat-o, zilele de concediu s-au împletit frumos cu ziua națională liberă, hopa sus în avion, că avem treabă. (Din motive care ar face această introducere prea lungă îți zic că fusei și de Revelion, tot acolo, deci cumva o să amestecăm aici impresii și poze din ambele vizite. O să fie bine, o să vezi).
Sigur că în imaginarul popular Amsterdam-ul se împletește strâns cu varii activități care mai de care mai ilegale, ilicite sau imorale prin alte țări. Sau cum ar zice vreun habotnic: păcate, maică.
De care m-am lovit eu în plimbările astea două?
Păcatul lăcomiei
Unul dintre păcatele capitale cică ar fi lăcomia. Zic niște cărți, sau măcar niște nutriționiști trebuie că sunt de acord cu treaba asta.
Apoi dacă ești suferind de așa ceva, de Amsterdam să te ferești. Au una dintre cele mai bine reprezentate bucătării internaționale, cu restaurante thailandeze, indiene, somaleze, surinameze… ai prins ideea. Și nu varianta cu bucătarul chinez care îți face mâncarea japoneză, nu. Varianta în care mâncarea e chiar așa cum trebui să fie gătită la mama ei acasă – cel puțin după spusele unora care au gustat-o și acolo. Eu am încercat thailandez, cu mâncare gătită evident ca de mama thailandeză și mi-am adus aminte cu mult drag de aromele pe care le-am apreciat atât de mult la fața locului. Am greșit un pic când am comandat ceva mai iute decât știam eu că pot iute. Dar uite, un punct în plus pentru restaurantul respectiv, nu făcea rabat la gust pentru papila delicată a europenilor.
Am mai fost în Pijp la un restaurant turcesc și unul indonezian. Recomand o vizită în zona asta pentru restaurantele cu specific în care vin mai mult localnici și mai puțini turiști.
Pește crud, clătită mică, cartofi înecați în colesterol
Alt exemplu, adunat de la tonetele de pe stradă e heringul crud cu niscaiva ceapă și un castravete murat într-o chiflă pufoasă albă. O amintire de care nu vei scăpa cel puțin o săptămână. Cam atâta durează până îți trece gustul din gură și mirosul de pește din respirație. Mno, glumesc un pic (dar numai cu vreo trei zile), de fapt mie mi-a plăcut nenorocirea asta mirositoare.
Clătitele mici cât moneda de 50 de bani dar pufoase, dulci și pudrate abundent cu zahăr au fost o descoperire frumoasă în piața Albert Cuyp. Problema cu ele a fost că le băgam în gură tot ca pe monezi în tonomat, una după alta fără să respirăm. Mă rog, erau atât de mici că probabil la siluetă nu contează.
Și cartofii. Mai zic de cartofi și apoi mergem să păcătuim cu altceva. Prima oară când m-am întâlnit cu cartofii cu maioneză eram într-o altă țară, dar mi s-a spus atunci că sunt singura metodă prin care poți mânca un cartof cinstit în Olanda (și parcă și Belgia).
Ideea de a pune grăsime peste ceva ce absoarbe deja un polonic de ulei la prăjit îmi sună ca și cum ai vrea să-ți faci un ceai, dar ți-l faci din ulei și-l îndulcești tot cu ulei. Cam așa ceva.
Desigur că asta nu m-a împiedicat să-i încerc, cu maioneză cu tot pe dânșii, din locul despre care umblă vorba că ar avea cei mai buni cartofi din Amsterdam. Se pare că vorba asta s-a împrăștiat și printre păsări. Fix la o secundă după ce am declanșat aparatul să fac poza asta, un păsăroi cu grijă pentru sănătatea mea înșfăcase o gheară zdravănă de cartofi, împrăștiind maioneza rămasă pe jos și pe mine.
Păcatul sclipicios
Eu una nu cunosc mai mare oroare decât moda asta sclipitoare din zilele noastre pe care o găsești la tineri, înfășurați de la șosetă pân’ la șapcă în ținte, paiete, strălucele și swarovski.
Însă când e vorba de un oraș sclipitor, nici că s-a pomenit coțofană mai mare ca mine. Să strălucească, să lumineze, pe clădiri și pe străzi, să se reflecte în apă, să vedem de sus și de jos luminile orașului. Cu cât mai scânteietor cu atât mai bine. (Nu vorbesc aici de sătuce, acelea pot fi întunecate)
Norocul face că la Amsterdam am prins un festival al luminilor, aflat la a treia ediție, care a durat până pe 4 ianuarie anul acesta. O să fie și la anul, pentru doritori. Ornat cu tot soiul de instalații de forme și concepții diferite, orașul ne trimitea mesaje care mai de care mai pozitive sau mai triste. Unele, adunate într-o inimă mare și colorată aminteau de toate națiile care locuiesc în Amsterdam – 178 la număr. Altele, niște lalele luminoase așezate în apă se încărcau cu ajutor unor mecanisme puse pe podurile orașului peste care treceau bicicliști. Și tot așa.
Ca să le vedem mai bine am luat și un tur cu barca, că tot era rece și seara se întuneca devreme. Inițial ne-am cam amărât când am aflat că va dura 75 de minute și deși era plăcut să scăpăm de frigul de afară, parcă tot ni s-a părut că va fi prea lung. Dimpotrivă, n-a fost, pentru că ne-am amuzat cu o activitate care va fi rușinos de recunoscut aici dar care ne duce la următorul păcat: zgâitul la oameni pe fereastră, de care am mai povestit și aici. Ah, desigur că ne-am uitat și la instalațiile luminoase, dar nu mai erau nici pe departe atât de interesante precum imaginile din spatele ferestrelor luminate.
Păcatul invidiei
Da. Cred că e un soi de păcat să te uiți la alții în ogradă, să vezi cum trăiesc ei și să rozi în pumni de invidie. Desigur că păcatul ăsta e îndreptat doar asupra ta, că nu cred că îi face altcuiva vreun rău. Timp de mai mult de o oră ne-am uitat cu jind la tavane înalte, pictate, case mobilate ca în reviste și ceea ce de la distanță pare o existență fără griji și fără prea mari apăsări. Cel mai rău era când nimeream câte un house boat cu jaluzelele netrase (am senzația ca pe-acolo locuiesc mai mulți expați și ăștia nu sunt așa obișnuiți să stea cu toată viața la vedere). În căsuțele amenajate în bărci vedeam tot planul casei, toată liniștea emanată de vreun living neîncărcat de mobilă, de un lampadar imens într-un colț sub care să stai să citești, de vreo bucătărie micuță cu geamul care dă spre bărcile ce trec pe canalele Amsterdam-ului.
Tot sus de tot în ierarhia celor mai râvnite lucruri pe care „ei” le au și „noi” ba, sunt pistele și cultura bicicletelor. Am avut de câteva ori ocazia să stau pe stradă să aștept ceva, nici nu contează ce și cât. Nu m-am plictisit nici măcar o secundă: mă uitam precum spectatorul de tenis: ba în stânga, ba în dreapta, dând din cap cu o mișcare ritmată de ștergător de parbriz, la doamne, domnișoare, domnișori, copii, tineri, vârstnici, toți vâjâind într-un echilibru perfect pe lângă mine.
Aș vrea și eu, am vrea și noi…
Hai mai bine să mă uit în altă parte. Uite de exemplu, la patinoarul ăsta dintr-o piață, în care de la mic la mare învață să de dea pe gheață, la fel de frumoși și fără griji, la fel de eleganți în echilibrul lor ca și pe biciclete.
Artifică, Revelion şi-o scară de metal
Tot la categoria sclipici de care vorbeam mai sus am să introduc şi Revelionul petrecut la Amsterdam. Am întrebat dacă şi în Amsterdam se ard sau explodează cu entuziasm tax payer money, adică dacă sunt spectacole de artificii organizate de primărie…
Cică da, cică ba, cam cu jumătate de gură. La mijlocul nopţii dintre ani m-am dumirit. Da, sunt ceva artificii „organizate” dar nu se disting pe cerul împânzit de luminiţe şi explozii de la artificiile pe care fiecare petrecăreţ le aruncă spre cer. Ne-am uitat la fiecare floricică de foc, mai subţire sau mai bogată, mai zgomotoasă sau mai fâşâită, timp de vreo jumătate de oră, iar când am coborât, gâlceava pe cer încă nu se terminase.
Am avut o privelişte de 360 de grade, din vârful unui acoperiş care stătea pe … alt acoperiş. Ne-am cocoţat pe ele cu o scară de metal sprijinită de primul etajul al acoperişului cu pricina, apoi de al doilea. Rând pe rând, ne-am urcat în puţinii metri pătraţi care-mi dădeau emoții la fiecare mișcare vreo 7-8 oameni, vorbitori de cel puțin 20 de limbi căci după toate calculele eram vreo… 6 nații diferite. Poftim multiculturalism. Am avut un pic de emoţii la coborâre din cauza şampaniei și-a scării remarcabil mai nesigure la vale, iar vânătăile cauzate de echilibristica pe muchiile dintre acoperișuri au trecut după vreo două săptămâni.
Păcatul oareșcum legal la ei în țară
Cât de legale sunt totuşi drogurile în Olanda? Se pare că olandezii au la fel ca orice altă ţară legislaţie anti-droguri ce diferenţiază între drogurile soft şi cele serioase, precum cocaină sau heroină. Producerea, depozitarea în cantintăţi mari şi traficul, chiar şi a celor aşa-zis legale este desigur interzisă, ceea ce mă lasă cu un mic semn de întrebare asupra a cum exact îşi ţin totuşi coffeshop-urile stocurile?
Olandezii au ales (în mai multe privinţe) atitudinea de a nu se face că nu există o problemă (prostituţie există şi în România, de exemplu, atât că noi o denumim ilegală şi-o mascăm în saloane de masaj pe care nu le verifică nimeni. Dar despre subiectul ăsta mai încolo).
Acum, desigur că sunt treburi pe care nu o să ți le spun, că mă citește şi mama. Trecând peste această mică auto-cenzură, sfaturile de bun simț ar fi: dacă tot vrei să păcătuiești, du-te frumuşel la magazin. La noi s-ar numi plafar, pentru că avem alte soiuri de plăntuţe legale, la ei se numeşte coffeeshop. Nu cumpăra de pe stradă, nu de la dealer-ul de la colţ şi desigur, don’t do drugs, drugs are bad. La magazin există meniu, cu denumiri de ierburi fanteziste, zici că sunt cocktailuri și ţi se cântăreşte la gramaj în faţă.
În cele două vizite ale mele am văzut peste tot pe străzi semne luminoase instalate în tot Amsterdam-ul să avertizeze turistul dornic de păcătuit cu substanţe interzise că trei oameni au murit din cauză că au luat heroină albă în loc de cocaină şi nu le-a priit. Respectiv au murit de tot iar autoritățile locale s-au sesizat și au încercat să educe un pic consumatorii.
Atenție, n-au zis: nu luați droguri. Asta ar fi fost doar o atitudine demnă de cineva care se face că o problemă nu există, ar fi fost exact negarea unei realități: că sunt turiști care vin în Amsterdam pentru droguri.
Au zis: nu cumpărați de pe stradă. Adică, știm că o s-o faceți, dar măcar aveți un pic de grijă.
Poate sunt cinică dar trebuie să recunoști că e inept ca într-o țară care îți permite libertăți de care tu acasă în țara ta nu te bucuri, să te comporți tot ca un infractor comun și să cumperi pe sub mână de la dealer-ul de pe stradă.
Disclaimer: nu pretind că ştiu prea multe despre subiectul acesta şi nu sfătuiesc pe nimeni decât atât: înainte de a lua o decizie, informează-te bine. Fie că e vorba despre soft drugs, marijuana, alcool sau ţigări. Ultimele două desigur că la noi sunt social acceptate şi omniprezente, de la tineri la bătrâni, iar restul sunt prezentate drept bau-bau. Eu atât zic, informează-te.
Păcatul trupesc
Nu cred că e posibil să te duci în Amsterdam şi să nu treci prin cartierul roşu. Dacă zici că n-ai făcut-o ori erai pe fugă între două avioane şi n-ai avut timp, ori cu copilul după tine şi deşi tati a încercat să vă trimită la cumpărături, n-a mers, ori alte motive obscure pe care nu le dibuiesc acum. Aşa cum ziceam mai sus, olandezii aleg să nu întoarcă privirea prefăcându-se că ceva nu există. Aleg să impoziteze, legalizeze şi controleze ceva ce de altfel se întâmplă pe tot pământul.
Faptul că nu ai voie să le pozezi pe fetele care lucrează acolo e deja lucru ştiut, deşi am auzit de cineva care n-a ştiut şi-a încercat… după care era să iasă cu bătaie. Şi ele se protejează cum pot, dacă te observă pe stradă cu camera după tine sau cu telefonul îndreptat înspre ele, trag perdeaua să se ascundă.
Sigur că şi noi ne uitam cu o curiozitate oarecum morbidă, interesați de lumea asta obscură care e omniprezentă, dar pe care n-o vedem în alte părţi la fel de expusă. Unele dintre fete sunt frumoase, frapant de frumoase. Unele sunt şocante din alte puncte de vedere, de la greutate la costume, la ideea în sine… Grotescul situaţiei ne atrage cumva, să prinzi parţial o conversaţie în care un tinerel la vreo 20 de ani încearcă aproape tremurând să negocieze o intrare e ceva care iarăşi parcă face parte din lumea asta interzisă, aproape de noi, dar atât de învăluită în umbre şi tenebre.
Dar pentru ele, cum o fi? Am stat să mă gândesc la asta când treceam pe străduțele strâmte încadrate de geamuri mari în care stau femei să se vândă?
Nu ştiu direct de la sursă, adică de la fete, ci am povestit cu cineva care mi-a spus că într-o zi a ajuns la bar să bea o cafea exact unde se adunau unele dintre ele după „tură”. Au intrat în vorbă şi normal, prima întrebare care îţi vine în minte e „de ce faci asta?”. Una a spus de-a dreptul că îşi plăteşte studiile, era la facultate într-un oraş mai îndepărtat şi nu voia să fie datoare când termina şcoala. Alta, amărâtă de întrebare a răspuns:
– De ce mă întrebi, crezi că atunci când eram fetiţă şi mă jucam cu păpuşile, asta visam să ajung?
Da, e legal, e în văzul lumii, sigur că sunt unele fete care aleg asta sau cărora li se pare o ieșire ușoară din situația în care poate că se află. Și la fel de sigur e că atunci când m-am plimbat pe străzile acelea, am trecut pe lângă cine știe câte drame mute care sunt ținute crunt în frâu sub privirile languroase care invită bărbați înăuntru.
Piele, ţinte, magazine
Nu de haine ci dimpotrivă, pentru activităţile fără haine. Am intrat în tot ce s-a putut, am privit, am pipăit, am clătinat capul cu neîncrederea olteanului de la Zoo în faţa girafei:
– Aşa ceva nu există.
Aș fi necinstită să nu recunosc că vizitele în magazinele respective au fost teribil de educative, până la momentul în care la unele… aparate să le spunem, aveam nevoie de o schemă să ne prindem cum funcţionează.
Nu râde, unele chiar aveau o schemă pe foi A4 atârnată lângă ele. Aici nu e de vină desigur decât lipsa mea de cunoştinţe în domeniu şi a neconsultării literaturii de specialitate. De la jumătate de bărbat (de plastic! Mă rog, silicon, ce-o fi) cu toate acareturile țintinde spre nemurirea sufletului și puritatea iubirii (desigur erau şi fete cu toate cele trebuincioase) – până la întrebarea „CUM pleci cu pachetul ăsta – mai mare decât un cuptor cu microunde – acasa?!” e doar un pas.
N-am intrat în cele cu măști de latex pe toată fața, am văzut eu niște filme când eram mai mică și cred că m-am speriat. Și nici cei doi mustăcioși cu șepci de piele care se plimbau pe acolo și arătau de parcă erau coborâți din filme de gen nu ni s-au părut a fi prea ademenitori.
Concluzia a fost că sunt lucruri care intră și lucruri în care intră, din nou mi-e cam jenă să continui că mă citește mama… Nu că n-aș ști chiar de la ea bancul ăsta:
– Quelle est la différence entre un homme et une femme?
-La différence entre…
Ar mai fi probabil păcate nemărturisite de prin Amsterdam, dar eu zic să ne oprim aici. Dacă vrei să mărturisești și tu ceva, sau să mă întrebi, te-aștept în comentarii. Nu promit că răspund la tot. Că mă citește mama…
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
