Weekend în România: Ţara Făgăraşului, varianta de iarnă, cu mănuşi

Patru călăreţi cutreierau prin pădure: Alex-tata, Roxana-mama, Petra-fata şi Ghidul. Era iarnă, o iarnă cu zăpezi groase şi temperaturi coborâte mult sub zero, dar în acea dimineaţă soarele strălucea printre copaci, iar aerul se încălzise suficient încât mâinile călătorilor să nu mai aibă nevoie de mănuşi. Pădurea părea nemişcată şi nelocuită, picioarele cailor se afundau în zăpadă şi crengile încărcate se scuturau ca un praf magic, deasupra cailor şi călăreţilor. Doar urmele din zăpadă, trasee traversate de fiinţe mai mici sau mai mari, erau dovada vieţii ce, momentan, se ascundea din faţa călătorilor. Niciodată nu văzuseră Ţara Făgăraşului aşa, niciodată nu intraseră mai adânc spre sate, din şoseaua ce leagă oraşul Făgăraş de Sibiu. Erau atât de încântaţi încât, din neatenţie, o mănuşă a fetiţei a căzut pe jos, atunci când ea credea că le-a pus pe amândouă în buzunar. Nimeni nu şi-a dat seama, mai puţin Roxana-mama, cea care citise povestea Mănuşa* de cel puţin 100 de ori în copilărie. A tăcut, văzând că după un copac, pitit bine, şoricel-roade-multicel tremura din vârful urechilor până la capătul codiţei lungi. Acesta s-a instalat discret şi rapid în mănuşa ce păstra încă ceva din căldura fetei, bucurându-se de norocul ce dăduse peste el. Dar intimitatea nu a durat mult. O broscuţă a ieşit în grabă din râul acoperit cu o pojghiţă de gheaţă, atunci când caii au trecut pe acolo. Fusese la o copită distanţă de a fi strivită. Văzu mănuşa şi, aşa udă şi îngheţată cum era, se grăbi să ajungă la ea. Roxana-mama auzi din depărtare dialogul bine cunoscut:

  • Hei, cine stă aici?
  • Eu, şoricel-roade-multicel. Da’ tu cine eşti?
  • Eu sunt broscuţa-umblă-fuguţa. Primeşte-mă şi pe mine.

Apoi nu s-au mai auzit decât ropotul copitelor cailor grăbiţi să se întoarcă acasă, răsuflarea lor fornăită şi chicotele Petrei-fata sau strigătele lui Alex-tata, surprins mereu de pornirea la trap a cailor, exact când era gata-gata să surprindă fotografia perfectă. Roxana-mama zâmbea şi îşi imagina cum în mănuşă se înghesuie, pe rând, iepurici-alerg-pe-aici, vulpiţa-cumetriţa, jupânul-lup-sur-la-trup, porcul-mistreţ-colţ-lunguieţ şi Moş-Martin-cel-Bătrân. Atunci s-a hotărât să facă şi ea loc, în povestea pe care o va scrie din cele două incursiuni de weekend în Ţara Făgăraşului, tuturor acestor personaje. Doar nu avea să lase pe vreunul pe afară!

Tara Fagarasului-7758

Tara Fagarasului-7919

Câteva locuri şi experienţe din Ţara Făgăraşului, aşa cum familia LumeaMare le-a experimentat în noiembrie 2015 şi ianuarie 2016

Mănuşa de mătase şi vulpiţa-cumetriţa:

Casa de Oaspeţi din Cincşor | Biserica fortificată din Cincşor | Abaţia Cisterciană de la Cârța

De când a întâlnit-o pe Irina, mai întâi în Pădurea Craiului, apoi în mediul ei, la Casele de Oaspeţi din Cincşor, Roxana-mama a ştiut că ea este vulpiţa-cumetriţa ce va intra numai bine în mănuşa poveştilor sale.

– Pe unde să ne plimbăm şi ce să vedem în zonă? O întrebă Roxana-mama pe Irina-vulpiţa-cumetriţa.

– Să mă gândesc. În primul rând mergeţi să vedeţi biserica fortificată de aici, de lângă noi. Apoi mai e mânăstirea de la Cârţa, e foarte interesantă.

– Ceva meşteşugari sau obiceiuri tradiţionale găsim?

– Nu sunt sigură că e deschis la vâltori, în Lisa, asta e aproape de Sâmbăta. Ar mai fi fost groapa de la Breiu, de la Cincu la stânga, acolo se fac cărbuni, dar nu ştiu exact dacă aveţi ce vedea iarna. Mai e un loc care mie mi se pare că are o energie deosebită, schitul de călugări de la Şinca veche.

Roxana-mama îşi aminti că a scris la un moment dat Octavia, pe blog, despre templul ursitelor de la Şinca Veche

Ehe, aveau ce face în zonă. Aşa că s-au pregătit de drum şi de fotografii, ignorând vremea destul de mohorâtă de afară.

Din Casele de Oaspeţi până la Biserica Fortificată de la Cincşor n-au făcut decât câţiva paşi. Admiraseră zidurile solide şi turnurile bisericii încă de când sosiseră la Cincşor, de afară sau prin geamurile de la bibliotecă, dar acum puteau să intre să o vadă şi în interior. Doamna cu cheia era chiar acolo, în poartă – le-a spus câteva cuvinte apoi i-a lăsat singuri, să cutreiere cât vor printre zidurile groase, prin biserică şi prin turnul din care se vedeau satul şi munţii din depărtare. Cincşor aparţine de comuna Voila şi se află în Colinele Transilvaniei, chiar la întâlnirea dintre Podişul Hârtibaciului şi Ţara Făgăraşului. Biserica a fost ridicată începând din secolul al XIV-lea pe baza unei vechi bazilici romane cu turn, care ar fi existat acolo încă din secolul XIII. Acum are o clopotniţă, patru turnuri de apărare şi două ziduri, iar în interior se află o orgă barocă foarte frumoasă, pe lângă care cuplul nostru s-a învârtit mult timp, studiindu-i ţevile aurite, clapele în nuanţe sepia şi detaliile elegante.

În biserică se mai ţin slujbe, odată la două săptămâni, pentru puţinii membri ai comunităţii săseşti rămaşi în zonă. După slujbă aceştia vin la fosta Şcoală Evanghelică, transformată în casă de oaspeţi, pentru cafea şi prăjiturele. În Casele de Oaspeţi de la Cincşor servirea se face cu mănuşi de mătase. Nu la propriu, dar dacă Irina-vulpiţa ar purta aşa ceva, nu ar părea deplasat. Felurile de mâncare sunt mereu deosebite, iar prezentarea este demnă de un restaurant de lux.

Alex-tata l-a recunoscut, după slujba de la Cincşor, pe preotul înalt ce le-a deschis cu o zi înainte poarta către Abaţia Cisterciană de la Cârţa.  Să mergem aşadar mai departe cu ei, la plimbare.

Pe fundalul cerului înnorat din acea zi, abaţia de la Cârţa părea cadrul perfect pentru o poveste, dar nu cu animăluţe-drăguţe-ce-se-înghesuie-în-mănuşi-pierdute, ci cu ruine bântuite de fantome. Roxana-mama şi Alex-tata au stat puţin în faţa porţii încuiate, apoi s-au hotărât să sune la soneria de deasupra unei cutii poştale pe care scria în germană. Au primit cheile şi au putut să-şi deschidă singuri uşa vechii biserici, asta după ce au studiat curtea exterioară şi interioară, iar Alex-tatăl s-a suit să admire priveliştea din turnul mâncat de timp. Biserica a fost fondată de către călugării cistercieni undeva în jurul anilor 1205-1206, fiind mai întâi construită din lemn, apoi din piatră.

Aveţi grijă să nu prindeţi igrasie, le-a spus glumind preotul înalt, văzându-i întinşi în iarbă, pentru a fotografia biserica dintr-o altă perspectivă.

Mănuşa ruptă şi Jupânul-lup-sur-la-trup:

 Avrig, reşedinţa de vară Brukenthal

Pe drum erau două semne către Palatele Brukenthal: despre unul Roxana-mama şi Alex-tata ştiau că se află lângă herghelia de la Sâmbăta de Sus, pe care o vizitaseră când Petra-fata era mult mai mică, moment în care constataseră că palatul era vai de capul lui. Despre reşedinţa de vară Brukenthal din Avrig nu auziseră încă nimic, aşa că s-au hotărât să vadă despre ce e vorba. Şi aici, ca peste tot, ziua mohorâtă de noiembrie alungase puţinii turişti care ar mai fi putut să se rătăcească pe lângă platul abandonat în ghearele timpului care nu iartă neglijenţa. Au intrat în curte şi au constatat că, în afara unor afişe lipite în spatele unui geam, prin care se anunţau diverse evenimente trecute, nu au găsit alte informaţii despre palat şi nici nu au văzut unde ar putea să întrebe. Au constatat, în schimb, că palatul situat la şosea era doar un paravan deplorabil pentru o mare grădină care se deschidea mai jos, în vale.

În 1762 generalul Bucow, guvernator al Transilvaniei, a construit aici un castel inspirat de Schönbrunn, din Viena. După moartea sa, în 1768, castelul a fost preluat de baronul Samuel von Brukenthal care a continuat ideea predecesorului său şi a creat grădini superbe care, dacă ar fi fost păstrate, ar fi putut concura şi astăzi cu cele din Viena. Se spune că parcul avea atât influenţe vieneze, cât şi englezeşti, era alcătuit dintr-o grădină ornamentală, o oranjerie, o grădină cu fazani, fântâni, dar şi o grădină utilitară. Brukenthal a adus plante din grădina olandeză vieneză şi a cultivat specii exotice: se puteau găsi aici ananaşi, curmali, arbori de cafea, portocali, migdali, smochini, leandri, nucşori, dafini, aloe şi 150 de plante nord-americane.

Chiar şi fără să ştie toate acestea, cei doi se plimbau prin grădina cam neîngrijită oftând, simţind că a fost mult mai mult decât ceea ce mai putea fi văzut astăzi. Au ajuns în cele din urmă la clădirea mult mai bine întreţinută de jos, în care se află un hotel şi un restaurant cu pretenţii. Acolo, într-un birou, au întrebat dacă palatul e vizitabil sau care e starea lui. Nu e decât o expoziţie temporară de costume şi steaguri medievale ce va fi deschisă oficial peste două zile, li s-a răspuns, dar dacă doriţi putem să chemăm pe cineva să vă arate. Au răspuns da, de ce nu, dacă tot erau acolo…

În câteva clipe Roxana-mama l-a recunoscut pe jupânul-lup-sur-la-trup, un neamţ cu origini româneşti, revenit acum în ţară. Gâfâind în timp ce urca scările spre palat, bătrânul lup le explica cum mănuşa României i se potrivea mult mai bine acum, la pensie. Banii săi nu erau puţini, comparativ cu pensiile din România, dar chiriile în Germania erau cam mari şi ajunsese să prefere să trăiască mai bine şi să facă ceea ce-i place aici, în colţul uitat de lume de la Avrig. Expoziţia lui conţinea steaguri din materiale noi, dar cu inspiraţie medievală, emblemele de pe ele fiind fictive. Nu poţi folosi simbolurile caselor regale din lume, nu ai voie, le-a explicat el. În sala mare, întunecată şi rece, aflată încă în amenajare, se afla un aranjament alcătuit dintr-un tron cu două scaune. Dacă doriţi, puteţi să vă costumaţi şi să vă faceţi împreună o fotografie, le-a sugerat cavalerul-lup-sur-la-trup. Roxana-mama şi Alex-tata nu au refuzat invitaţia şi în curând pozau ciocnind  paharele goale de metal, preudo-sărbătorind în stil pseudo-regal aniversarea lor de 17 ani.

Tara Fagarasului-1306

Mănuşa cusută şi iepurici-alerg-pe-aici:

Muzeul etnografic Badea Cârţan, Cârţişoara

Tot după semne s-au luat cei doi şi pentru a găsi casa memorială a vestitului Badea Cârţan. Casa ar fi trebuit să găzduiască icoane pe sticlă, obiecte şi cărţi din colecţia ciobanului autodidact din Cârţişoara, cel care a călătorit pe jos până la Roma. Poarta era însă închisă, o singură hârtie pusă la intrare anunţa că se făceau renovări, fără vreun termen sau speranţă de a fi redeschisă la o dată previzibilă. În curte se vedea, alături de muzeu, o casă tradiţională şi statuia lui iepurici-alerg-pe-aici, Badea Cârţan.

Tara Fagarasului-1234

Mănuşa chieptănată şi porcul-mistreţ-colţ-lunguieţ:

Vâltorile de la Lisa

Cuplul nostru nu s-a lăsat demoralizat de insuccesul avut cu muzeul închis sau cu palatul părăsit şi, într-o dimineaţă înnorată, şi-a încercat norocul cu vâltorile de la Lisa, locul în care chiar şi azi se aduc covoare sau cuverturi mari de lână, pentru a fi curăţate cu ajutorul naturii.

S-au considerat norocoşi atunci când au ajuns acolo şi au fost întâmpinaţi de bătrâna doamnă, cea care le-a explicat cum funcţionează toate sistemele, de la spălarea cu apa râului care vine de sus, prin jgheaburi, direct în centrifugă, până la modalităţile de producere a firului de lână, ţesutul la război, uscatul sau „chieptănatul” produselor finite. Au vorbit despre vremuri trecute şi valori pierdute, despre viaţa cuplurilor de atunci faţă de cuplurile de acum: „Când eram tineri aveam atâta treabă încât nu aveam vreme de certat. Tinerii de acum au tot ce le trebuie, uşor, şi tot nu sunt mulţumiţi şi se ceartă, se despart…”.

Fascinat de toate sistemele ce se foloseau de forţa apei, Alex-tata s-a pus pe fotografiat până când doamna cea blândă şi înţeleaptă şi-a arătat adevărata faţă, devenind deodată alt personaj de poveste:

– Da’ ce tot face domnul acolo? A întrebat-o pe Roxana-mama, atunci când aceasta a scos banii să plătească.

– Mai face câteva fotografii.

– Bine, păi atunci nu vă mai dau rest, a decis brusc porcul-mistreţ-colţ-lunguieţ, îndesând în sertarul mesei din magazin suma rotundă primită.

Amintindu-şi să la intrare scria că există o taxă suplimentară doar pentru filmare, Roxana-mama nu a cerut explicaţii şi a simţit nevoia să justifice activitatea soţului:

– Dar să ştiţi că nu făceam niciun rău, noi avem un blog şi ne doream să ilustrăm cu aceste fotografii articolul în care vom scrie şi despre dumneavoastră.

– Lăsaţi-mă că sunt sătulă, a venit răspunsul aproape agresiv. Au fost aici de toate, şi reviste, şi televiziuni, nu ne mai trebuie publicitate.

Roxana-mama fusese tentată să cumpere ceva, o ţesătură din magazin,  pentru acasă, dar renunţă pe loc şi se grăbi să-l oprească pe Alex din fotografiat, pentru a pleca iute din calea porcului-mistreţ-colţ-lunguieţ ce uitase de ospitalitate şi se pare că nu mai avea nevoie de mănuşa nimănui.

Mănuşa de protecţie şi Moş-Martin-cel-Bătrân:

Cetatea Făgăraşului

Cetatea Făgăraşului se admira în oglinda apei ce o înconjura, în liniştea de dinaintea ploii. Raţe portocalii cu o origine ce nu părea a fi tocmai autohtonă, trasau linii indecise, iar fotografii încercau să evite prinderea în cadru a cupolei aurii de la biserica învecinată. Printre frunzele ude, pagini uitate dintr-o poveste ce se petrecea prin Americi aminteau de o zi cu soare în care un bunic şi un copil au stat pe mal şi au citit din carte, mergând cu gândul mult mai departe de cetate, biserică sau raţe.

Roxana-mama şi Alex-tata au intrat în fortăreaţă cu două ore înainte de închidere. De data aceasta surpriza a fost plăcută. Interiorul frumos renovat, decizia de a expune piese de mobilier ce reproduc modelele din alte epoci, impunătoarea sală a tronului, dar şi trimiterile către perioada neagră în care cetatea a funcţionat ca închisoare pentru deţinuţii politici, i-au făcut să se simtă în preajma unui personaj puternic şi impunător: cine altul, decât Moş-Martin-cel-Bătrân?

Mănuşa de piele şi broscuţa-umblă-fuguţa:

Călărie la Avrig

Când s-au întors în Ţara Făgăraşului, împreună cu Petra-fata, cei trei intenţionau să petreacă o noapte pe lângă Avrig, la Pensiunea Natura, pentru ca a doua zi să ia telecabina spre Lacul Bâlea şi Hotelul de Gheaţă, unde făcuseră o rezervare, cu mult timp înainte. Nu au avut însă noroc, rezervarea a fost anulată din motive tehnice, telecabina se stricase. Au ales în schimb să plece într-o tură călare, de la Pensiunea Ghiocelul până prin pădure şi înapoi, pe potecile neatinse încă de paşi de om.

Acesta era locul unde Petra-fata avea să-şi piardă mănuşa, iar broscuţa-umblă-fuguţa avea să scape cu viaţă, printre picioarele calului, pentru a spune această poveste.

Ce s-a întâmplat însă cu şoricel-roade-multicel? Cum s-a descurcat el cu toată lumea care a vrut să împartă cu el noua locuinţă?

Mănuşa cu solzi şi şoricel-roade-multicel:

Albota

După ce a văzut el că nu mai au loc să arunce niciun vârf de ac în mănuşă, ca să nu mai spun că frigul de afară le făcuse tuturor o foame de lup, şoricel-roade-multicel şi-a invitat toţi prietenii la Albota, la păstrăvărie. S-au strecurat pe domeniul frumos amenajat şi aici Moş-Martin-cel-Bătrân şi-a dovedit utilitatea. La talia lui, i-a fost cel mai greu să se strecoare până la bazinele cu peşti, dar, când nimeni nu era atent, a pescuit cu gheara lui puternică păstrăvi proaspeţi pentru toată lumea.

În interiorul restaurantului, Roxana-Mama, Alex-tata şi Petra-fata au pornit un joc în trei: crearea unei poveşti, pe un fir narativ propus chiar de fată, dar la care introducerea, cuprinsul şi încheierea aveau să fie scrise de fiecare separat. Fără să ştie ce vor crea ceilalţi, la final părţile aveau să se lege într-un mod amuzant şi surprinzător. Dar asta e deja altă poveste, pentru altă dată.

Sfârşit.

Povestea reală se încheie la Cincşor. După o cină sofisticată în trei şi o dimineaţă leneşă în pat, familia călătoare a mai zăbovit puţin în bibliotecă. Au citit şi s-au jucat, apoi s-au desprins cu greu de Ţara Făgăraşului şi au plecat spre casă, cu promisiunea că vor reveni în zile mai calde pentru a se bucura şi de alte experienţe.

Dacă şi ţie îţi este dragă Ţara Făgăraşului, lasă-ne un comentariu şi spune-ne ce să nu ratăm în vizita viitoare, dacă mai ai ceva de adăugat la ce am povestit până acum sau la lista de mai jos.

Altele de văzut  sau făcut

Templul ursitelor de la Şinca Veche – nu ştiu în ce stadiu mai este acum, avem un articol mai vechi scris de Octavia, aici.

Moara din Ohaba – lângă Şinca Veche s-ar afla cea mai veche moară cu apă (pentru măcinarea cerealelor) din Făgăraş.

Herghelia de la Sâmbăta de Sus – e şi acolo un palat Brukenthal, acum câţiva ani. Când l-am văzut, era în aceeaşi stare de degradare ca şi cel din Avrig. Lipiţanii de la herghelie erau, în schimb, foarte frumoşi.

Mânăstirea Sâmbăta de Sus – am văzut-o acum mulţi ani, poate merită revăzută.

Transfăgărăşan şi alte atracţii în jur – merită oricând (poate mai puţin în weekendurile de vară, când e cam aglomerat), chiar şi ca o evadare de o zi din Bucureşti. Vezi un posibil traseu aici:

Hotelul de gheaţă de la Bâlea Lac – două rezervări am avut, pe ambele le-am pierdut. Prima  dată s-a stricat telecabina, a doua oară a venit căldura şi hotelul a început să se topească. Aşteptăm iarna viitoare şi încercăm din nou.

Trasee de drumeţie şi bicicletă în Făgăraş

Am găsit câteva idei de drumeţii aici

Există şi un traseu cicloturistic ”Brukenthal – Țara Oltului”care  leagă Sibiul de Avrig. Traseul are 77 de kilometri, în proporţie de 40% off road, şi parcurge două dintre regiunile istorice și culturale din apropierea Sibiului și anume Podișul Hârtibaciului și Țara Oltului.  Mai multe detalii găseşti aici.

Dacă mergi mai departe spre Colinele Transilvaniei şi Mărginimea Sibiului, mai poţi găsi o listă cu idei şi activităţi frumoase aici:

sau aici:

Tu ce ai mai adăuga?


Povestea mea a fost inspirată de Mănușa, o poveste populară ucraineană publicată la Editura Tineretului, în 1954.

 

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.