Călătorie în Colinele Transilvaniei (1): Alma Vii, pictura, poezia şi speranţa

Dacă aş putea picta aerul, aş înmuia pensula în tuş negru, aş lăsa încheietura mâinii moale şi aş ridica către cer linii profunde, contorsionate, întunecate. Trunchiuri de copaci încă ude de frig şi ploi s-ar contura stinghere şi sumbre pe un fundal de un verde strălucitor, aplicat uniform pe pământul fertil. Apoi aş amesteca verdele crud cu picături de rouă şi l-aş aplica precum un pointilist nervos, de-a lungul crengilor ascuţite, în tuşe transparente care să lase lumina să se strecoare prin ele, golindu-le de materie şi înfăţişându-le în nuditatea nervurilor fragile, ca de început de viaţă. Aş fi apoi în stare să adun un batalion de bondari murdari de galben pe picioare, pentru a reuşi să împrăştii vibraţia solară peste suprafeţele infinite ale câmpurilor de rapiţă.

Dacă aş putea scrie poezie, aş căuta cuvinte care renasc şi se redescoperă cu fiecare nouă primăvară. Consoane serioase şi hotărâte s-ar îmbina cu vocale vii, jucăuşe, cuvinte parfumate ar tremura emoţionate pe crenguţe bătute de vânt, iar propoziţiile s-ar scutura de noroi, căutând un covor de iarbă proaspătă şi netedă pe care să se aşeze: cu sens, cu rost, cu nerăbdarea de a fi citite şi dorinţa de a lăsa ceva în urma lor.

Dar nu sunt nici pictor, nici poet, sunt doar un scrib care conduce o maşină, în timp ce merge către Alma Vii*, un sat idilic din Transilvania, un loc în care trecutul e poezie, prezentul e pictură şi viitorul e speranţă.

Ajung acolo într-o zi de marţi, după un drum în care primăvara îmi sare în faţa la fiecare curbă, lăsându-mă cu inima bubuind şi cu rânduri nescrise alergându-mi prin minte. Mă gândesc că ar trebui să trag pe dreapta ca să-mi notez avalanşa de cuvinte, dar sunt deja în întârziere şi instinctul îmi spune că o trăire atât de intensă nu se uită. Sunt singură, motiv pentru care îmi aud şi cele mai ascunse gânduri. Ba mai rău, sunt şi puţin surdă, o complicaţie la urechi mă face să mă simt prizonieră în capul meu, mai mult ca niciodată. Acesta este probabil motivul pentru care ochii, singurii prin care imaginea dă buzna în deplinătatea forţei sale, compensează sunetul înfundat şi disconfortul pe care îl simt conducând aşa.

Am fost la Cincşor de două ori, dar de data aceasta fac doar o pauză, împrumut de la Irina o cască de bicicletă (pe a mea am uitat-o acasă, bine măcar că mi-am luat capul) şi o iau mai departe pe un drum mai mic care trece prin Cincu, prin satul al cărui nume mă face să zâmbesc – Merghindeal, urmează apoi Dealu Frumos, Agnita, Pelişor şi la un moment dat văd semnul către Alma Vii. Intru pe drumul îngust dintre dealuri, atât de liniştit încât se simte diferit chiar şi prin semi-surzenia mea. Mă uit la telefon şi aştept să-mi dispară semnalul. Am fost prevenită că din sat nu voi putea nici intra pe net, nici vorbi la telefon. Ce bine, îmi spun, în ciuda obligaţiei pe care o simt ca blogger şi ca mamă, de a rămâne în contact permanent cu cititorii şi familia. Dar în sufletul meu mi-e bine, ştiu că aveam nevoie de o rupere de ritm.

Alma Vii-0628

Alma-Vii-0643

Mi-am dat întâlnire la o oră aproximativă cu un reprezentant al Mihai Eminescu Trust, venit acolo pentru a mă ajuta să mă acomodez în spaţiul nou.  Asta însemnând o casă săsească veche. Cum adică, căsoiul ăsta e tot pentru mine? Voi sta aici singură singurică?

Alma-Vii-0455

Alma-Vii-0454

Alma-Vii-0448

Alma-Vii-0446

Alma-Vii-0444

Intru pe poartă la numărul precizat, 104. E deschis, aşa că presupun că trebuie să fie cineva înăuntru. Caut în casă, caut în curte, arunc un ochi prin acareturi, nimeni. Ies pe poartă ruşinată, gândindu-mă că poate am greşit adresa, şi îmi fac de lucru contemplând şi fotografiind biserica fortificată cocoţată pe dealul de vis-a-vis.

Alma-Vii-0367

Alma-Vii-0438

Roxana? Eu sunt, răspund apelului. Cristian îmi prezintă casa şi vecinii la care voi lua masa, îmi aduce un calorifer şi îmi explică stadiul lucrărilor. M-a invitat să stau într-o casă în care nu este totul tocmai gata şi la linie, pentru a înţelege mai bine realitatea şi a observa cum profilul turistic al satului se conturează încet, ezitant, cu dificultăţile specifice oricărui fost sat săsesc. Mergem împreună până la biserica fortificată, la care nu lucrează nimeni, aşa cum ar fi trebuit. Poate vor fi mâine, îmi spune Cristian, ca să pot intra şi vedea cum e la interior. Nu văd urmă de muncitor nici în zilele următoare, aşa că rămân doar cu imaginea ei din exterior şi de pe dealurile din jur.

Alma-Vii-0681

Mihai Eminescu Trust este fundaţia care se ocupă, de 15 ani, cu proiecte de restaurare a patrimoniului satelor din Transilvania şi promovarea turismului sustenabil. Exemplele şi realizările lor pot fi studiate pe site. Alma Vii este unul dintre proiecte şi are şanse să devină ceea ce se numeşte un sat de sine stătător. Restaurarea bisericii şi a caselor săseşti, instruirea şi consultanţa oferită localnicilor, deschiderea caselor de oaspeţi, toate ar trebui să ajute cumva în acest scop. Biserica fortificata este în bună stare, datează din secolul 14 şi, la cerere, se pot organiza la cetate demonstraţii de meşteşuguri şi tradiţii din partea locului. Satul este atestat din 1298 şi e foarte aproape de Sighişoara şi Medias, având astfel şase mari să devină o atracţie pentru turişti. Dacă la toate acestea se adaugă şi ce a însemnat populaţia săsească, cu tradiţiile sale bine definite, cu ideea de vecinătate (care s-a păstrat chiar şi azi, măcar parţial, comunitatea ajutând pe fiecare om atunci când are o înmormântare), cu perseverenţa, ordinea şi trăinicia lucrurilor bine făcute, ar fi numai o poezie. Dar prezentul şi realitatea nu sunt chiar atât de poetice. Locuitorii satului nu mai sunt de origine germană, aşa cum era cândva, iar din obiceiurile şi trăsăturile saşilor nu s-a mai păstrat mare lucru, cu atât mai puţin hărnicia. Ca şi în alte zone rurale din România, treaba cea mai bună o fac cei care evadează din oraşele mari şi joburile stresante, care revin din străinătate, alegând să se lupte cu inerţia şi delăsarea ce a ucis identitatea ţăranului român. Există totuşi speranţă, iar asta este foarte important.

Alma-Vii-0436

Alma-Vii-0429

Alma-Vii-0368

Alma-Vii-0688

Merg pe stradă şi salut sau sunt salutată. Nişte bărbaţi lucrează la un gard. Mă salută în română, după care, când mă îndepărtez, continuă conversaţia într-o italiană zglobie şi fluentă. Oamenii locului pleacă frecvent în Italia şi Germania, pentru joburi grele în construcţii în principal, după care se întorc cu banii pe care îi toacă rapid. Pe de altă parte, orăşenii caută să se refugieze în astfel de sate. Când merg la masă, aflu că şi vecinii mei de la 108 au fugit din Bucureşti, de tot. Au ales să trăiască în Alma Vii, au renovat o casă veche săsească şi ar avea multe motive să se plângă, când vine vorba de comunitate, dar îmi vorbesc cu mult entuziasm despre liniştea pe care au găsit-o, despre bucuria de a sta în curte şi a asculta glasul păsărilor, despre treburile gospodăreşti, despre grădină, legume, plante şi produsele pe care le pregătesc cât mai tradiţional cu putinţă, pentru mesele turiştilor sau pentru vânzare. Pamela şi Liviu îşi spun Vulpea şi Ursul şi par să trăiască mult mai bine aşa. La plecare nu ies nici eu din casa lor fără două pungi pline, cu lapte şi ouă de ţară, cu caş proaspăt, dulceţuri şi siropuri.  Fac şi câteva fotografii la camera lor de oaspeţi, ca să le arăt celor care mă citesc.

Alma-Vii-0785

Alma-Vii-0783

Alma-Vii-0773

Alma-Vii-0692

Alma-Vii-0690

Să revin însă la prima întâlnire cu satul. După ce ajung şi sunt hrănită corespunzător, mă grăbesc să urc pe dealuri. Am văzut pe internet cum arată fotografiile cu satul de sus, nu pot rata aşa ceva. Ghetele mi se umplu de noroi, pământul încă musteşte de apă, după zilele ploioase. Dar colinele verzi din jur mă atrag şi mă fac să revin aproape în fiecare seară – acolo sunt singură, eu şi movilele rotunjite de pământ, cu pădurea la doi paşi, câteva câmpuri cultivate şi satul întinzându-se în vale, cuminte şi liniştit. Aici pot picta, chiar dacă nu am la îndemână decât lumina şi aparatul foto. Au fost cândva vii pe aceste dealuri? Nu-mi vine să cred. Dacă spre Moşna sau spre Biertan se văd clar fostele terase, dealurile din jurul satului acesta nu mai spun nici măcar legendele lui Bachus.

Alma-Vii-0410

Alma-Vii-0408

Alma-Vii-0385

Alma-Vii-0651

Alma-Vii-0665

Alma-Vii-0671

Într-o seară, sus pe deal, mă întâlnesc cu o turmă de oi şi un bătrân care le păzeşte. Sunt foarte multe oi în zonă, le-am văzut peste tot. Mai întâi îmi e puţin frică, mă gândesc la celebrii câini ciobăneşti ce nu au reputaţie de mari iubitori de turişti. Însă de mine nu se apropie niciun câine, dimpotrivă, văd că bătrânelul se grăbeşte să mă ajungă. Abia dacă mai are câţiva dinţi în gură şi îmi e greu să înţeleg tot ce spune, dar se pare că îi place să bârfească, mai ales pe cei care mă găzduiesc şi hrănesc. Eu ştiu cât de bine am mâncat şi ce companie plăcută am avut, aşa că mă amuz doar ascultându-l şi nu-l contrazic, la ce ar ajuta? La final, îmi recomandă să merg până după pădure, de acolo de sus se vede Făgăraşul, îmi spune. Poate mâine, îi răspund, mulţumindu-i. Poate ne vedem şi mâine, îmi replică el, cu un zâmbet de crai ştirb. Se înserează deja şi nu aş vrea să mă prindă noaptea prin pădure, în zonă sunt urşi, lupi, vulpi şi căprioare. Dimineaţa când iese soarele pe deal, căprioarele şi vulpile ies să se încălzească, aproape sigur, mi s-a spus. N-am reuşit să verific, poate altădată.

Alma-Vii-0428

A doua zi, după micul dejun, urc din nou la biserica cetate şi mă plimb printre păpădii şi mormintele vechi, din cimitirul de alături. Familii săseşti odihnesc acolo,singurii rămaşi definitiv pe aceste meleaguri. Unele morminte sunt prăbuşite, pe altele cresc flori, iar soarele pătrunde mai greu, printre copacii bătrâni. Pe măsură ce îmbătrânesc şi înţeleg că suntem mai mult decât nişte trupuri, moartea nu mă mai înspăimântă iar mormintele, cel puţin când le văd aşa, liniştite şi risipite printre copaci bătrâni, îmi dau doar o stare de pace, de împăcare cu tot ce e tulburător sau supărător în viaţa de zi cu zi.

Alma-Vii-0494

Alma-Vii-0497

Alma-Vii-0500

Alma-Vii-0521

Alma-Vii-0526

Alma-Vii-0530

Alma-Vii-0470

Alma-Vii-0542

Alma-Vii-0548

Soarele se ridică din ce în ce mai sus pe cer, berzele se iubesc în cuibul lor de pe turnul fortificaţiei, iar eu îmi dau seama că trebuie să profit de ziua frumoasă pentru a face o plimbare cu bicicleta în împrejurimi. Dar despre asta îţi povestesc în episodul următor.

Alma-Vii-0795

*Am rămas datoare cu poezia, sau mai bine zis legenda satului. Iată:

”Comuna Alma Vii numită de unguri Saz Almad, iar de saşi Almen este aşezată la 18 km sud de Mediaş. Este o localitate mică spintecată în două de albia râului Calba (Alma), care traversează hotarul comunei de la est la vest. Săseşte se spune Almen. Numele acesta a fost aflat de un bătrân preot lutheran Karl Reik, actualmente pensionar în Sibiu.

După izvoare Alma Vii vine de la cuvântul Helma. Aceasta era o tânără săsoaică, care a fost scoasă din satul natal, ce se afla în apropierea Almei, şi aruncată într-un lac cu denumirea de Balta Bătrână care se găseşte în estul localităţii. Aceasta mai figurează şi astăzi cu numele de Alter Var fiind colmatată de aluviunile aduse de râul Calba.

Nu se ştiu motivele pentru care tânăra fată a fost pedepsită, dar legenda spune că tânăra fată venindu-şi în simţiri, a ieşit din apă şi s-a ascuns în trestia de pe mal unde a stat mai multe zile. Acest loc fiind depărtat de alte sate şi socotind că ar putea trăi aici liniştită şi-a făcut pe malul apei o colibă, punând după cum spune tradiţia primul început de aşezământ omenesc, care apoi a devenit sat şi a luat denumirea de Helma-Helmen-Almen-Alma. Ungurii au denumit această localitate mai târziu Sas Almad – măr săsesc.”

Extras din lucrarea monografică Comuna Moşna şi Stephan Ludwig Roth, de prof. Şotropa Ionel şi prof. Şotropa Maria.

Citeşte şi episodul următor.

Antreprenor şi fondator al LumeaMare.ro, Roxana a părăsit o carieră de 14 ani în publicitate pentru a se dedica unei mari pasiuni: călătoriile. În prezent se ocupă de blog, studiază fotografia și scrie despre călătoriile pe care le face cu familia, despre cultură, natură sau oameni şi despre toate experienţele pe care le trăieşte în lumea cea mare.