O vizită în Delta Dunării, între agonie şi extaz
Partea întâi, agonia
Foarte multe destinaţii ne mint în faţă. Cu zâmbetul pe buze şi o poleială subţire, dar strălucitoare ne arată numai partea plină a paharului, numai partea frumoasă, numai ceea ce noi, călătorii, vrem să vedem. Pentru că ne ajung necazurile noastre personale, fie că ţin de propria viaţă sau de propria ţară, şi n-ar fi frumos să fim deranjaţi tocmai în vacanţă de negrul de sub unghii sau de mizeria de sub preş. Şi cu toate astea ne entuziasmăm, ne îndrăgostim, ne întoarcem şi spunem poveşti emoţionante. Din când în când mai apare personajul cârtitor în căutare de ştiri negative şi recenzii pline de injurii, cel care crede că ţine de datoria lui să ne pună înapoi cu picioarele pe pământ şi să ne spună: „Prea scrieţi voi numai de bine, e totul numai în nuanţe de roz!”. Şi noi ne apărăm cu toată buna credinţa şi cu sentimentele reale pe care ştim că le purtăm, invocând faptul că aşa ne este spiritul nostru cel boem şi pozitiv, că suntem făcuţi ca să vedem şi să ne bucurăm de lucrurile frumoase, nu de „bube, mucegaiuri şi noroi”. Nimic fals sau prefăcut în asta. Suntem inocenţi. Vrem să fim minţiţi uneori. Dar vorba altui scriitor de-al nostru, dacă e trădare măcar să ştim şi noi! Ne-am propus să promovăm un turism responsabil, ceea ce ne ridică la fileu întrebări şi curiozităţi la care răspunsurile nu sunt întotdeauna liniştitoare.
M-am întors din Delta Dunării cu un gol în suflet. Mă aşteptam să mă umplu de energie, să mă odihnesc şi să mă relaxez, aşa cum mi s-a întâmplat în alte dăţi. Nu mă pot plânge, m-am odihnit şi am mai făcut şi lucruri care m-au bucurat tare şi despre care îţi voi povesti imediat. Dar de ce am venit înapoi fără energia cu care mă aşteptam să vin? De ce mă plâng acum şi scriu despre cum vrem noi să fim minţiţi frumos? Păi uite exact de asta, pentru că aş fi vrut ca în Delta Dunării să fiu minţită. Aş fi vrut să văd vegetaţie curată şi ape adânci, aş fi vrut să văd păsări ca în documentare, aş fi vrut să văd pescari în lotci şi tineri cu obraji rumeni în sate uitate de lume. Am văzut însă canale pe care până la vară nu se mai poate circula, mi s-a spus că apa a scăzut cu o jumătate de metru pe una dintre căile principale de acces în doar cele trei zile în care am stat acolo. Am văzut mizeria lăsată în urmă de pescari şi ultima lotcă pe apă, am văzut foarte puţini tineri şi multe case care nu au nimic de-a face cu stilul tradiţional. Am aflat că Dunărea scade şi scade, că prietenii noştri germani, austrieci sau unguri, pe care îi admiram până acum atât de mult (şi îi admir încă, în multe alte privinţe), ar face totul să ţină apele numai pentru propriul interes şi turism, am aflat despre vânătorii străini care împuşcă tot ce zboară sau despre iubitori de natură care au revenit după mulţi ani în Deltă şi s-au îngrozit când au văzut cât s-a pierdut. Apoi Iliuţă Goean, cel care ne-a invitat şi ne-a plimbat pe acolo, a vărsat o parte din sacul cu prostiile pe care le fac turiştii şi nu mi-a venit să cred când am auzit ce probleme pot să ridice uneori nişte adulţi. Slavă Domnului, nu toţi, dar excepţiile de care ne-a povestit ar putea umple o carte cu întâmplări groteşti sau ridicole.
Şi apoi a fost frig. Uneori chiar şi ploaie, momente în care m-am întrebat ce caut eu acolo pe o barcă, cu mâinile şi picioarele îngheţate, abandonată de Alex care vâna cu un obiectiv enorm păsăretul scump la vedere?
Dar stai aşa, că într-o zi a ieşit soarele. Şi apa a strălucit, pelicanii s-au învârtit pe deasupra noastră, caii sălbatici ne-au privit suspicioşi, broaştele au cântat pe două tonuri un imn de dragoste de natură şi un borş de peşte divin ne-a aşteptat alături de alte bucate calde şi oameni minunaţi. Pentru că aşa cum am anunţat mai sus, Delta nu este numai agonie, poate fi la fel de bine şi extaz, şi poate că de aceea ajungi să o iubeşti atât de mult, să îţi doreşti aşa de tare să o salvezi, să îi dai înapoi măcar puţin din cât îţi dă ea.
Partea a doua, extazul
Se înnopta când am ajuns la pensiunea de la Mila 23 (Pensiunea Vanesa). Nu mă interesa cum arată camera (deşi am remarcat imediat că era mai mult decât bine), mă interesa doar pe ce cale vine căldura. Am aflat imediat, pe calea aerului condiţionat. Super, asta însemna că puteam să ne încălzim repede. Dar n-am stat prea mult în cameră pentru că al doilea interes pe care îl aveam era o ţuică promisă de Iliuţă, cu speranţa că mi se va duce rapid şi eficient în picioare pentru a le dezgheţa.
Extazul trece prin stomac
Am intrat în sufrageria gazdelor, eram prea puţini ca să populăm restaurantul. Oricum cred că eram printre primii turişti în sezonul proaspăt început, fapt care venea cu bune şi cu rele. Despre frig am zis deja şi cum acum suntem la capitolul extaz, avantajul a fost că pe canale şi în plimbări am întâlnit mai multe păsări sau alte vietăţi care locuiau în copaci sau înotau prin apă, decât oameni. Revenind la sufragerie şi bucătărie, nasul m-a dus direct spre cuptorul în care trona o tavă mare cu proţap. Dar nu e proţapul la care te aştepţi tu, ci mult peşte îmbătat de aromele roşiilor şi legumelor în care se scaldă până când scade şi devine atât de bun încât chiar şi cea mai rece inimă din lume se înduioşează. Tava a sosit în scurt timp în faţa noastră şi cu asta a început festinul nostru culinar în Delta Dunării. Ce să spun, dacă de alte aspecte te mai poţi plânge (şi am făcut-o deja în prima parte), mâncarea din Deltă te reduce la tăcere. Nici de vorbit nu mai ai timp, aşa preocupat eşti să cari la gură. Iar dacă nu ai alte pasiuni, cum ar fi fotografiatul de păsări, ajungi să te plimbi pe apă întrebându-te nu cât mai ai până ajungi, ci cât mai ai până la următoarea masă. La scurt timp după ce m-am întors acasă mi-am suflecat mânecile şi am pus la cuptor o plachie. Cu crap de Dunăre, aşa spunea la magazin. Nu ştiu din ce Dunăre era crapul ăla pentru că oricât l-am moşit nu s-a apropiat nici până la glezna gustului peştelui mâncat în Delta Dunării.
Extaz pe îndelete
Ştii deja că noi promovăm şi practicăm un mod de a călători responsabil, atât cât se poate. Nu ne place să ne grăbim, cu atât mai mult cu cât graba noastră poate dăuna naturii. Dacă nu ar fi plouat am fi făcut toată plimbarea cu o barcă mică, suficient de încet încât să apucăm să ne bucurăm de peisaj. Dar chiar şi aşa, şalupa cu care am fost a păstrat tot timpul o viteză redusă, lucru care nu a putut decât să ne bucure. Ne-am bucurat şi când am aflat de iniţiativele pe care le-a avut un om care nu s-a născut în Deltă, dar care a iubit acest loc din copilărie şi a ales să lase capitala şi să se apropie mai mult de visul său făcând turism. Din vorbă în vorbă am aflat de la Iliuţă, sufletul Descoperă Delta Dunării, că a pregătit tineri localnici pentru a deveni ghizi sau că implică bătrânii în producerea unor suveniruri, că a insistat pentru amenajarea în stil tradiţional a pensiunilor sau că promovează şi el, ca şi noi, ecoturismul. Aşa ar trebui să procedeze orice agenţie care are o viziune pe termen lung, nu doar dorinţa unui profit, pe termen scurt.
Letea – caii, satul şi gogoşile
La Letea am mai fost şi acum doi ani. De data aceasta am stat totuşi mai mult, am făcut ca mamele acelea enervante care se mâţâie când văd copii drăgălaşi pe stradă – numai că eu mă uitam la mânjii abia născuţi ai cailor sălbatici -, am văzut unul dintre cei mai bătrâni copaci şi ne-am căţărat pe dunele de nisip.
După care am studiat casele din sat, foarte multe păstrând stilul tradiţional, chiar dacă uneori în vizibilă curbă descendentă către finalul carierei lor. Dintre toate aşezările din Deltă văzute până acum, doar Letea mi s-a părut că mai păstrează imaginea locală, asta ca să nu folosesc cuvinte de lemn precum spirit. Nu ştiu cum e spiritul, am stat prea puţin şi cred că ar fi fost greu să rămânem, în lipsa variantelor de cazare.
Dar de mâncat am mâncat şi aici excelent, un borş de peşte servit aşa cum cere tradiţia, mai întâi peştele şi apoi borşul, cu un mujdei care te face să spui rugăciuni şi o mămăligă simplă şi bună, aşa cum nu cred că o să îmi iasă mie acasă vreodată (da, nici măcar asta!). Gogoşile nu făceau parte din ciorbă, dar am gustat una. Şi încă una. Şi ultima. Şi stai că mai iau una înainte să ies pe poartă. Doamne, iartă-mi păcatele şi nu mă pedepsi la cântar! Amin!
Cerul din apă sau natura cu fundul în sus
În singura zi cu soare am cântat ode naturii şi am lenevit pe canapeaua fierbinte a şalupei încercând să ţin pentru ore reci toată căldura. Vegetaţia căpătase culori mai prietenoase, iar cerul şi natura se reflectau în luciul apei, arătându-mi reflexii interesante ale crengilor contorsionate, un stufăriş geamăn, nori scufundaţi şi păsări cu capul în jos. Pe vreme bună mi se păreau frumoase, chiar şi aşa.
Extaz cu pene şi coadă
Îmi plac şi mie păsările, de ce să mint? Îmi place tot ce mişcă liber în natură, cu condiţia să îl văd. Am plecat nepregătită, nu am avut un binoclu la mine şi nici chef să intru în concurenţă cu un puşti de 7 ani care se bucura de binoclul împrumutat de la Iliuţă. Dar am simţit ceva măreţ când am privit pelicanii care se întorceau acasă, zburând în cercuri la mare înălţime şi am râs de felul în care cei de pe lac îşi luau tălpăşiţa când ne apropiam de ei, pedalând o vreme deasupra apei, până să-şi poată ridica trupul greoi în aer. M-a impresionat pentru a nu ştiu câta oară eleganţa lebedelor, m-am bucurat de culorile vii ale pescărelului albastru, de moţul elegant ce împodobea capul egretei albe, de o pisică ce staţiona într-o barcă, aşteptând parcă să prindă peşte. Da, ştiu, pisica nu are pene, nu zboară şi e din alt film.
Revenind la filmul nostru, când am revăzut profilul oraşului Tulcea în depărtare, cu blocurile sale comuniste, cu vasele ruginite abandonate la mal şi cu o barcă de pescari care întindeau în mijlocul canalului o plasă, în plină prohibiţie, mi-am dat seama că oricât de triste erau informaţiile primite despre Deltă tot era mai bine decât în aşa zisa civilizaţie. Mi-am dat seama că îmi va fi la fel de dor şi că voi dori să revin. Şi sunt sigură că nu mă minţeam în privinţa asta.
Mulţumim Iliuţă Goean şi Descoperă Delta Dunării pentru plimbare, poveşti, companie şi, nu în ultimul rând, organizarea impecabilă a acestei incursiuni de primăvară în Delta Dunării.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
