Slow Italy – un prânz cu 12 feluri, la Osteria da Gema
Îmi este greu să merg într-un loc fără să ştiu nimic despre bucătăria locală, îmi este şi mai greu să nu pot găsi acel colţ unde să pot savura aromele locale, de ce nu la preţuri rezonabile şi nu neapărat cu stele Michelin la intrare.
O regiune ca Alba, din Piemonte, are foarte multe de oferit din punct de vedere culinar. Alba poate fi considerată capitala culinară şi oenologică a regiunii. Şi pentru că vara asta nume cod a fost Italia, şi mai precis Serralunga d’Alba, am bătut aproape la pas zona înconjurătoare.
Uneori, este nevoie să ieşi de pe drumurile bătute de picioarele sau maşinile prea multor turişti şi să faci dreapta sau stânga pe străduţe ce urmăresc curbura dealului. Merită să asculţi sfaturile altor călători binevoitori şi s-ar putea să experimentezi lucruri, senzaţii, arome, locuri noi. Aşa am urmat sfatul Ancutzei, care ne-a spus să mergem neapărat la Osteria da Gemma. Nu, nu da clic încă, mai citeşte puţin…
Profitând de drumurile pe care le-am făcut pe Strada Romantica delle Langhe e del Roero, fără să ne propunem neapărat, la un moment dat am făcut stânga, însoţit de binecunoscutul – Aţi deviat de la traseu – şi am ajuns în Roddino. După o zi frumoasă petrecută vizitând Castelul din SerraLunga d’Alba şi Museo dei vini, am ajuns într-un orăşel cu aproape 400 de suflete, străduţe mici, în pantă, cu o biserică impunătoare în centru, cum altfel?
Da, în Roddino se afla acea Osterie. Ştiam că trebuie făcută rezervare, dar cam atât. Un pic luaţi pe nepregătite, ne-am dat seama că nu aveam adresa la noi, aşa că am încercat să găsim pe cineva care să ne răspundă la întrebare. La o casă aflată lângă biserică, o femeie trebăluia fără prea mare tragere de inimă. Am întrebat dacă ştie unde este Osteria, dar răspunsul a fost dărâmător Non lo so! Ups…..
Dar, pentru că întotdeauna există un dar, o maşină mică opreşte în pantă. Femeia-care-trebăluia-pe-lângă-casă imi spune să vorbesc cu persoana din maşină. Mă reped la maşină, să nu plece, că era cam pustiu primprejur, întreb şi … persoana din maşină era … chiar Gemma. Nici că se putea o coincidenţă mai fericită. Am zis coincidenţă? Sau poate nu!
Aşa am aflat că Osteria se va deschide de abia peste trei zile, toate locurile fiind deja rezervate. Şi, cum uneori e aşa bine să nu ai programul bătut în cuie, am ales să mergem joi la prânz, a doua zi de la deschidere.
Fericiţi că am aranjat o aşa chestiune, ne-am îndreptat spre casa noastră adoptivă.
Cum preambulul s-a terminat sper să nu te plictisit deja, acum începe cu adevărat povestirea, aşa că aşază-te comod în scaun, ia-ţi un covrig de ros şi …
…Se anunţa o zi frumoasă, nici prea caldă, nici prea rece. Ne-am trezit şi am ciugulit un pic, puţin, puţin de tot. Ne-am găsit de lucru aşteptând ora 12.
După nici 10 km ajungem în Roddino din nou, de data asta direct la ţintă. Intrăm în Osterie. Era deja pe jumătate plină.
Alegem o masă pe terasă. Petra începe să deseneze, iar noi gustăm din grisinele din faţa noastră şi degustăm/bem un Dolcetto d’Alba – de casă.
O mică paranteză: Roddino era considerat în vremurile antice ca având un pământ sterp (latinescul randus), dar în zilele noastre lucrurile sunt un pic altfel – Barbera şi Dolcetto sunt două dintre vinurile importante produse în zonă. De jur împrejurul orăşelului se găsesc Sentieri del Barolo, rutele vinului Barolo, care oferă privelişti minunate asupra viilor din zonă. Am închis paranteza şi tu ţi-ai luat un alt covrig :).
Aici nu există meniu sau mai bine zis există, dar este fix. Fix 25 de euro de persoană şi 12 feluri.
Antipasti (5) – salumi di Langa venite sub formă de bucată întreagă asezonată cu un cuţit pe măsură. Îţi tai cât vrei, dar nu prea mult pentru că este doar începutul. Urmează battuta di carne – genială, insalata russa (un fel de salată de boeuf al cărei nume nu pricep însă de unde i se trage) şi vitello tonnato. Acesta din urmă merită cu siguranţă un post separat – rafinat şi elegant, un preparat în care carnea de vită este fiartă în vin şi condimente şi este asezonată cu un sos fin şi aerat de maioneză şi ton.
Paste (2) – începem cu tajarin al ragù şi agnolotti al ragù vorbim aici de paste proaspete de casă cu sos de carne – două feluri specifice piemonteze care trebuie şi ele aprofundate şi re-gustate. Spre sfârşitul postării vei vedea şi câte ceva din culisele preparării pastelor.
Carne (2) – căci nu se poate fără. Aici am ales varianta combinată – iepure şi vită, pentru că se poate merge şi pe varianta unui singur preparat: deci coniglio şi vitello la cuptor cu garnitură de zucchini mici şi fragezi, traşi în ulei de măsline şi parmezan.
Desert (3) – bunet, un fel de terină de ciocolată, ce se aseamănă la gust cu crema de zahăr ars la care se adaugă ciocolată/cacao – un preparat antic cu rădăcini prin secolul al XIII-lea, ştrudel cu mere şi una dintre cele mai bune prăjituri mâncate de mine vreodată, pe numele ei italian meringata – adică o prăjitură din bezea. Incredibil de gustoasă şi care are un secret. Evident, nu-i aşa? Păi îi cam trebuie 10-11 ore la 70°C pentru a fi gata. O să aprofundez la un moment dat şi acest subiect, cu siguranţă.
După acest festin culinar am încercat un pic de mişcare, ajungând sus pe terasă, de unde poţi să vezi viile ce brăzdează dealurile din jur.
Coborând de pe terasă o zăresc în stânga pe Gemma, care de mai bine de 25 de ani face paste de casă, în stil tradiţional. Am intrat în vorbă, am vorbit şi de una şi de alta, despre experienţa ei de gătit în USA, despre plăcerea de a călători şi bineînţeles … despre paste. Poate voi reveni la un moment dat cu o cugetare despre discuţia avută. Te las acum cu fotografiile din culisele pregătirii pastelor.
Soarele ardea încă afară, nu şi pentru cei care urmau să plece de acolo pe două roţi. Eu i-am fotografiat, Roxana i-a invidiat. Vezi aici la ce mă refer.
De final: Sper că ai avut covrigi destui şi poate ai şi tu o experienţă asemănătoare de care ai vrea să ne spui.
Later edit: Am vorbit aici indirect de ceea ce înseamnă mişcarea SlowFood. Puţine sunt restaurantele din Italia care au melcul la purtător. Osteria da Gemma este un loc în care Carlo Petrini, iniţiatorul mişcării a venit de multe ori, este un loc care păstrează tradiţia şi specificul local.
Notă importantă:
Acest articol şi opiniile exprimate în el sunt valabile la momentul publicării. Dacă nu reuşim să revenim, nu avem cum să ştim dacă s-au produs schimbări, pozitive sau negative. Te rugăm, aşadar, să citeşti şi comentariile sau să ne laşi un comentariu şi să ne spui părerea ta, dacă ai fost de curând şi ai trăit o experienţă diferită.
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
