9 zile la Lisabona (1) – Timpul lucrează

Timpul lucrează

Am povestit atât de mult despre Lisabona copiilor: pe blog, la Poveşti din LumeaMare, la Zilele Culturii Portugheze, încât am tot amânat momentul demarării unui jurnal al celor 9 zile petrecute acolo, temându-mă să nu te plictisesc. Sper, totuşi, ca povestea acestor zile să te ajute să călătoreşti alături de mine sau să te inspire în organizarea propriei tale călătorii. Trebuie doar să te avertizez că, deşi am stat şapte zile în Lisabona şi două la Sintra, au rămas destul de multe locuri nevăzute şi detalii neştiute, aşa că mi-ar plăcea ca relaţia mea cu tine să nu fie una de scriitor şi cititor, ci un dialog, o şansă ca tu să completezi ceea ce eu nu am spus şi nu am văzut, o oportunitate să împărtăşim impresii despre o destinaţie spre care se îndreaptă tot mai mulţi, cel puţin în ultima vreme.

Acestea fiind spuse mi-am luat cana cu ceai, m-am aşezat la masa din curte, sub bolta cu strugurii ce atârnă deasupra mea şi m-am pregătit de o întoarcere în timp, într-o dimineaţă de aprilie.

Zbor spre Lisabona

Sunt în avion, la o oră pe care nici nu vreau să o menţionez, răsfoind cu ochii întredeschişi o revistă. Mă întorc la Lisabona, pentru a treia oară în ultimele şase sau şapte luni, de data aceasta alături de Alex şi LumeaMică. Încep să mă trezesc pentru că articolele sunt nesperat de bune, e a doua revistă de acest gen pe care o citesc la bordul TAP şi îmi place mult. Are darul de a te apropia de sufletul portughez – citesc despre o cunoscută cântăreaţă locală sau despre oraşe mai puţin cunoscute. Un articol despre vin mă face să visez la felul în care lucrează timpul, chiar şi atunci când noi credem că stă: „în liniştea depozitului din Gaia timpul face vinul. Temperatura şi umiditatea sunt cele necesare. Butoaiele, navetele şi sticlele aşteaptă. Vinul pare să se odihnească. Dar timpul lucrează.

Lisabona_02668LumeaMică se joacă pe telefon alături de mine. Speram să doarmă, ca să nu am un copil deja obosit la jumătatea zilei, aş fi vrut să profit de trezirea matinală şi de faptul că TAP aterizează la Lisabona la 8 dimineaţa, oferindu-ne astfel o zi plină. Dar mă resemnez, ştiu că nu va fi aşa. Uită-te la copila ăsta cât e de mare, îmi spun, acuşi e cât mine. Profilul ei se conturează dulce, cu năsucul şi o expresie a gurii ce aduce încă a bebeluş, pe lumina răsăritului ce pătrunde prin hublou. În curând se serveşte masa şi ea se bucură ca un copil ce e. Adoră să fie servită şi răsfăţată, iar oferta este într-adevăr generoasă, pentru o masă în avion. Omletă caldă, pâine cu unt şi cu gem, un desert, biscuiţi săraţi, nu mai ştiu, cert e că nici eu nu pot mânca tot. Cu toată foiala, cele 4 ore par mai scurte, timpul lucrează şi asupra noastră aşadar. Iată Lisabona, iată albastrul oceanului, apoi lucirea râului Tejo, iată pista de aterizare.

O casă doar pentru noi în Alfama

De la aeroport e simplu. Aeroportul e chiar în oraş aşa că nu trebuie decât să luăm metroul până la Santa Apolonia, cea mai apropiată staţie de locul nostru de cazare. Cu indicaţiile tipărite în faţă, mergem o vreme pe lângă zidurile gării aflate la poalele Alfamei, un cartier boem al Lisabonei. Clădirile nu foarte bine întreţinute bifează încă trei turişti pe răbojul timpului. E linişte, nu e aproape nimeni pe străzi, roţile de la trolere fac un zgomot teribil pe mozaicul trotuarului. Abordăm o stradă în pantă, destul de abruptă, sperând ca urcuşul să nu dureze prea mult. La prima intersecţie facem dreapta, iar drumul începe din nou să coboare. Ne uităm după numărul 7, unde se află apartamentul. Ne aşteptăm să fie într-un bloc, dar observăm că trecem de blocuri şi că strada are mai degrabă mici căsuţe tradiţionale. Iată şi numărul 7, avem o ezitare, nu ştim dacă am înţeles bine, dar uşa se deschide şi o doamnă ne spune bună ziua în română.

Lisabona_02706

Intrăm bucuroşi în casa ce ne va găzdui 7 zile, despre care am scris mult mai multe aici. Suntem foarte încântaţi şi ne simţim ca şi cum ne-am instala pentru cel puţin o lună acolo. LumeaMică şi-a împrăştiat deja pe podea jucăriile din dormitorul de la etaj, eu îmi fac un ceai, iar Alex se interesează unde am putea mânca la prânz, ca să scăpăm de o grijă. La două uşi mai încolo se află un restaurant mic, foarte mic, cu 4 mese şi un cuplu de bătrânei scunzi şi frumoşi care gătesc, servesc, spală vase, fac totul. Nu există un meniu, ci doar felul zilei şi alte câteva lucruri aşezate la vedere într-o vitrină frigorifică: ceva brânză, căpşuni şi o prăjitură.

Gazda noastră ne ajută să comunicăm cu proprietarii şi ne spune că putem veni la 12:00, când va fi gata masa. Nu mai e atât de mult, cu cât ne-am foit, jucat, despachetat şi aşa mai departe, aproape că s-a făcut prânz. Hei, timpul ne lucrează pe la spate, de data aceasta.

Mâncăm cod fiert cu cartofi şi un soi de varză verde din care nu am mai gustat până acum. Abia după ce îl înghiţim ne prindem că trebuia să turnăm ulei de măsline deasupra, vedem asta la poliţistul şi fiul său, aşezaţi la masa de alături. Bătrânul ne întreabă şi el dacă am făcut aşa, mai mult din mâini şi semne decât în cuvinte. Dăm râzând din umeri şi ne propunem ca data viitoare să fim mai deştepţi. Înfulecăm şi nişte căpşuni grase, în timp ce vorbim cu fata proprietarilor, într-o engleză bunicică – ne spune că anul acesta căpşunile nu sunt aşa de bune, a fost cam frig în Portugalia. Mie mi se par bune, iar gura plină a Petrei dovedeşte că şi ea e încântată. Dar pot să confirm că e un an rece şi că mă aşteptam să fie mai cald, mi-a fost cam frig şi în februarie, când am fost la târg şi în Azore, ciudat an.

Plimbare dulce prin Belem

Bine totuşi că e soare, motiv pentru care plecăm voioşi spre Belem. Ocolim puţin pe străduţele din împrejurimi, ca că ne orientăm mai bine în spaţiu, constatăm că suntem foarte aproape de Biserica Santa Engracia sau Panteonul Naţional în care se află mormintele multor personalităţi, printre care şi cel al Amaliei Rodrigues. Hai că mergem altădată, ne spunem, avem timp suficient. Ca să vezi, ce spuneam eu despre timpul care lucrează şi ne lucrează? Să te duc puţin la capătul celor 7 zile, când plecam din nou cu zgomot de roţi pe pavaje, grăbiţi să prindem trenul către Sintra şi ofticaţi că nu am apucat să ajungem la Panteon.

Lisabona_02764Revenind în prima zi, ajungem din nou la metrou şi până la Praca de Comercio avem doar o staţie, apoi vom lua tramvaiul către Blem. Am avut ceva nedumeriri până când ne-am prins că ceea ce este pronunţat local Blem, cu un e îndulcit ce aduce cu pronunţia moldovenească, este Belem. Ajungem şi la tramvaiul 15, care ne duce acolo, nu înainte de a vizita cea mai sexy toaletă din lume – dacă biserică n-am văzut măcar pe asta ştiu că n-am ratat-o.

Drumul cu tramvaiul până în Belem e lung, la început străzile înguste, casele cu faianţe şi micile magazine cu specialităţi îmi mai atrag privirea, apoi drumul se lărgeşte şi devine mai puţin interesant, lăsăm în urmă clădiri mari, muzee pe care aş vrea să le vizitez altădată (Muzeul de artă antică, Muzeul de artă modernă sau orientală), se vede şi linia de tren, o altă cale pe care ai putea ajunge în acest cartier.

Prima oprire o facem mai întâi la patiseria Pasteis de Belem. Vizităm fabrica şi ne înfruptăm pe săturate din minunatele produse de acolo, despre care am scris mult mai multe în articolul În culisele Pasteis de Belem.

Iar după dezmăţul culinar reuşim să trecem strada şi la Mânăstirea Jeronimos. Când am văzut-o în februarie era pustiu, cu abia câţiva turişti rătăciţi în faţă. Acum e aglomerat, dar asta nu îi taie prea mult din frumuseţe. Doar cu pozele e mai greu iar Alex se învârte ca un leu în cuşcă încercând să prindă un cadru fără oameni pozând „yo-la”.

O mireasă e însoţită în biserică de un alai ce seamănă foarte tare cu alaiul din România: coafuri de catalog, rochii lucioase strâmte pe corp, fetiţe bucălate, voalul pluteşte diafan în urma ei, susţinut uşor de un copil sau doi. Îmi place asemănarea pe care o găsesc între arhitectura manuelină şi mirese, mănăstirea este atât de împodobită încât ai putea spune că e veşnic pregătită de nuntă. În lumina soarelui puternic de albă, în curtea interioară, locul în care umbra începe să coboare şi cerul pare şi mai albastru, predomină nuanţele calde de ocru. LumeaMică se joacă în centrul curţii, încercând să îşi ţină echilibrul pe marginea unei foste fântâni. Intrăm la umbra culoarelor şi, pentru a-i lăsa lui Alex ceva timp de fotografii, înainte ca LumeaMică să se plictisească, începem o analiză a coloanelor, de jur împrejur. Descoperim că nici una nu are acelaşi model cu alta, deşi sunt foarte multe! Pe unele găseşti modele geometrice, pe altele modele florale, combinaţia este ingenioasă şi niciodată repetată. Din balcon tragem cu ochiul la taina nunţii deloc tăinuită. Oare cum se va dovedi timpul cu cei doi? Blând sau crud, răbdător sau grăbit, vor îmbătrâni frumos împreună, aşa cum cred ei acum cu toată tăria?

Lisabona_02960

Îmi ies din reverie şi îndrăznesc să sper că vom reuşi să ajungem şi la Turnul din Belem. Dar până acolo mai e Monumentul Descoperitorilor. Încerc să îi explic LumiiMici marea hartă de mozaic din faţă dar curiozitatea ei nu ţine prea mult, aşa că i-o arăt mai bine de la înălţime, de pe terasa Monumentului. E cam sus şi eu am fobie de înălţime, dar marginile terasei sunt destul de înalte pentru a mă feri de senzaţia că mă trage hăul în jos. Iar Lisabona se vede minunat de acolo. Alex face o mie de cadre aşa că eu, ca să mai scap de palpitaţii, cobor înainte, cu copil cu tot. Ne întindem pe malul înclinat al râului Tejo. Mă uit la ea cum stă abandonată şi nemişcată, a obosit, îmi este clar, vom rata şi Turnul din Belem. Poate în altă zi, spune ea, dar eu ştiu că avem destul de multe în plan şi că un drum până aici nu am mai face altădată.

Îmi pare rău, Cartierul Belem din Lisabona are foarte multe de oferit, pe lângă aceste monumente: o grădină tropicală, un muzeu al marinei, un muzeu al caleştilor, de toate ne-am fi putut bucura dacă am fi stat măcar 14 zile în Portugalia, nu 9. Nu putem păcăli timpul, asta e. Dar poate îl convingem totuşi să ni se alieze şi să ne ofere, în viitor, şi alte şanse de a ne bucura de Lisabona.

Citeşte şi episodul următor

 

Linkuri utile:

Lisboa Story Centerhttp://www.lisboastorycentre.pt/en

Pasteis de Belemhttp://www.pasteisdebelem.pt/en.html

TAP Portugal Româniahttp://www.flytap.com/Romania/ro/Homepage

Mânăstirea Jeronimoshttp://www.mosteirojeronimos.pt/en/

Turnul din Belemhttp://www.torrebelem.pt/en/

Vizita la Lisabona a fost susţinută de TAP Portugal România şi Biroul de turism al Lisabonei şi  face parte din proiectul Destinaţile copiilor
Fotografiile au fost făcute cu un NEX-6 de la Sony Romania.
Ca de obicei, opiniile, „condeiul”, talentul foto şi copilul ne aparţin :).

Administratori şi iniţiatori al proiectului LumeaMare, Roxana, Alex şi Petra alcătuiesc o familie şi o echipă care călătoreşte cât de frecvent poate împreună, practicând un turism responsabil. Roxana și Alex sunt pasionați de fotografie, dar pe Alex nu-l întrece nimeni la gătit. Iar Petra este cea care testează destinaţiile din punctul de vedere al unui copil.