După ce te-am plimbat pe plajele albe din Zanzibar şi te-am ameţit cu nuanţele şi aromele unui tur prin lumea mirodeniilor, după ce ai observat animalele sălbatice în safari, prin Arusha, Tarangire, Ngorongoro sau Lake Manyara, ajung la subiectul despre care îmi este cel mai dificil să scriu. Ajung la oamenii Africii şi nu orice fel de oameni, ci aceia care păstrează încă ceva din viaţa arhaică a acestui continent, cei care se află în afara timpului nostru, oamenii din triburile pe care le-am vizitat. Au fost trei sau chiar patru experienţe, o parte în zona lacului Eyasi, unde am văzut boşimanii din triburile Hadzabe, Tindiga şi Datoga, apoi chiar în Craterul Ngorongoro, unde am vizitat un sat de masai (sau maasai). Deşi mi-a fost extrem de greu să îmi fac o impresie corectă după un contact scurt şi destul de superficial cu aceşti oameni, voi încerca să îţi relatez, fără cuvinte sau comentarii de prisos, experienţa întâlnirii cu trecutul.
Într-o bună dimineaţă aveam să ne începem incursiunea căutând un trib Hadzabe. Spun „căutând” pentru că aceşti oameni nomazi nu au o adresă, nu au case, grădini sau garduri. Se au doar pe ei, au arcuri, pipe şi se folosesc de tufişuri pentru adăpost şi protecţie, atunci când nu dorm sub cerul liber. Viaţa şi „reşedinţa” lor depinde de locul în care vânează sau de locul în care au doborât un animal mai mare. Cu adevărat fascinant este faptul că în astfel de triburi nu există ierarhii, nu există şefi, nu există diferenţe. Nu e vorba de un comunism perfect, este vorba de o dragoste absolută pentru libertate. Mâncarea se împarte după cum pică, tuturor, chiar dacă nu vânează toată lumea, în rest fiecare este liber să facă ce vrea, când vrea. Peter Matthiessen povestea că undeva prin anii şaptezeci statul se jena cu prezenta primitivă a acestor oameni şi făcea eforturi să îi convingă să se stabilească într-un loc. Nu au reuşit decât parţial, unul dintre sate fiind Yaida Chini, locul în care s-au amestecat şi au convieţuit (şi poate că mai convieţuiesc încă) reprezentaţi din triburile Tindiga, Mbulu, Izanzu şi Barbaig, vorbitori ai celor patru limbi de bază ale Africii de Est: Khoisan, Hamitic, Bantu şi Nilotic. „Tindiga” se pare că ar fi numele dat de Isanzu oamenilor care se numeau, de fapt, Hanza sau Hadzapi”*
Dar nu toţi au căpătat rădăcini. O parte din Hadzabe au continuat să se ascundă şi s-au ferit de astfel de iniţiative, chiar şi în ziua noastră un turist obişnuit nu ar avea cum să-i găsească dacă n-ar fi ajutat de un ghid local. Pe de altă parte vânatul s-a împuţinat şi aceşti oameni, care trăiesc doar din ceea ce capturează şi culeg, au un viitor incert.
Un tânăr provenit la rândul lui dintr-un trib, tribul Datoga, avea să ne ajute în acea dimineaţă să localizăm şi să vizităm tribul Hadzabe. În prezent turismul se hrăneşte din astfel de experienţe şi statul a învăţat, probabil, să facă din ruşine mândrie şi profit. Astfel de vizite sunt plătite tribului, nu ştiu cu cât sau în ce formă, cert este că aceşti oameni care nu au nevoie de nimic pentru a-şi trăi viaţa arhaică, acceptă bani şi îşi cumpără cu ei substanţe nu tocmai sănătoase cu care îşi umplu pipele şi îşi înroşesc ochii. Aşa a înţeles turismul să protejeze un patrimoniu cultural, aducând cele mai proaste obiceiuri în inima sălbăticiei. Dar am promis că voi comenta cât mai puţin, în lipsă de date suficiente.
Am lăsat maşina într-un loc lipsit de semne de parcare sau alte indicaţii pe care le-am fi putut urma pentru a ne întoarce şi l-am urmat pe ghidul cel nou în tufişuri. Lângă un baobab care funcţiona drept cuier pentru arcurile vânătorilor i-am găsit, exact aşa cum îi văzusem pe internet: stând pe vine, fumând, vorbind încet între ei. Ceva mai retrase, în stânga grupului de bărbaţi, erau femeile, aşezate pe jos în praf, alături de copii. Eram curioasă cum sună cuvintele lor, condimentate pe lângă sunetele normale cu mici pocnituri ale limbii, ceea ce în engleză poartă denumirea de click language. Bărbaţii nu erau foarte vorbăreţi, femeile nici atâta, iar pe mine punea tot mai puternic stăpânire un sentiment stânjenitor, asemănător aceluia pe care îl am atunci când merg la Zoo. Nu pentru că aceşti oameni nu ar fi fost liberi, nu pentru că existenţa lor ar fi fost vreo făcătură, dimpotrivă, cred că a fost cea mai autentică întâlnire din Tanzania. Dar ceva era nelalocul lui şi n-aş putea defini ce. Ei se uitau la noi indiferenţi, nehotărându-se parcă dacă să ne ignore sau să ne bage în seamă, nu exista nicio formă de comunicare, nu s-a creat niciun dialog, era ca şi cum am fi pus faţă în faţă două televizoare diferite, cu filme diferite, şi am fi încercat ca personajele dintr-unul să interacţioneze cu personajele din celălalt.
Vizita la Hadzabe are un oarecare scenariu: mai întâi am învăţat cum se face focul, frecând un băţ în adâncitura unei pietre, în care se puseseră în prealabil nişte paie. A urmat demonstraţia cu pipa, din care au tras cu nesaţ pentru a o ţine aprinsă. Bine că nu ne-au dat şi nouă să încercăm nici asta, nici săgeţile cu vârfurile lor înmuiate în otrava puternică extrasă din „desert rose”. Otrava nu este foarte periculoasă dacă este ingerată (e, de fapt, un stimulent cardiac) dar este fatală atunci când intră direct în circulaţia sanguină.
În cel din urmă am fost invitaţi la vânătoare. Abia aici a devenit totul caraghios. Imaginează-ţi zece orăşeni încercând să urmărească nişte tineri vânători, oameni crescuţi în sălbăticie, păşind silenţios şi iute, aşa cum numai prădătorii ştiu să o facă. Eram de-a dreptul haioşi, gălăgioşi şi împiedicaţi, agăţându-ne hainele în spinii plantelor, încercând să fotografiem vreo scenă importantă sau măcar să ţinem pasul cu panterele negre. Nu ne-a ieşit nici nouă, nici lor, nu au prins nicio pasăre. De fapt nici nu mi s-a părut că s-ar fi străduit cu adevărat, iar atunci când vin turişti se vânează oricum doar păsări.
Ne-am întors la tabără şi m-am apropiat de femei şi copii. N-am făcut altceva decât să stau pe vine în faţa lor, să urmăresc jocul unui copilaş murdar la nas şi la ochi, să zâmbesc fără să primesc vreun zâmbet la schimb. Femeile şi copiii erau probabil şi mai puţin obişnuiţi cu aceste vizite şi nu ştiau, la fel ca mine, cum să reacţioneze.
F.J.Bagshawe scria, în 1925: „un om sălbatic, o creatură a tufişurilor, şi din câte se poate observa o fiinţă care nu poate deveni altceva. Cu siguranţă că nici nu-şi doreşte să devină altceva, pentru că nimic nu-l va tenta să-şi părăsească sălbăticia şi să-şi abandoneze modul său de viaţă. El nu cere nimic de la noi, în afară de a fi lăsat în pace. Nu se amestecă în treaba nimănui şi face tot ce poate ca să se asigure că nimeni nu se va amesteca în treaba lui”.
Ce se va întâmpla totuşi cu aceşti oameni acum, în epoca în care, în mod evident, nu sunt lăsaţi în pace?
*The Three where man was born, Peter Matthiessen
Text: Roxana Farca
Foto: Alex Farca
Fotografiile de mai sus au fost realizate cu un Nikon D90 şi un mirorless Sony Alpha A6000, pentru care mulţumim Sony Romania.
Mulţumim 1001 adventures pentru experienţa deosebită pe care am trăit-o şi pentru şansa de a vă aduce azi spre citire aceste rânduri. Mulţumim şi companiei deosebite pe care am avut-o, am fost o gaşcă de pomină!
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
