Țara asta a noastră e tare dulce-amară. Suntem neamul lui haz-de-necaz, vorba cuiva, dacă n-am fi fost în stare să râdem de noi, o luam razna pe pereți de mult.
Motive de necaz sunt multe, însă devine din ce în ce mai greu să faci lumină în hățișul generalizărilor și clișeelor. Nici nu vreau să le menționez. Le știi. Din acelea despre cum e la noi atâta de nasol și la “ei” atâta de bine.
Așa să fie?
Îmi aduc aminte bine, dar bine de tot, cum credeam eu că este “afară” față de cum este la noi, probabil pentru că m-am apucat de călătorit în străinătate relativ târziu, pe la vreo 25 de ani. Credințele mele, bineînțeles, se învârteau lejer printre utopii cu câini cu covrigi în coadă și trotuare lustruite, sclipind de curățenie, cu oameni fără griji și fără apăsări.
Încet, încet, am ajuns să-mi reașez credințele despre țara mea, și în bine și în rău. Bineînțeles, după ce am ieșit în stânga și-n dreapta și am dat cu nasul de adevăratul “la ei”. Am văzut trotuarele lustruite, o, da. Le-am văzut și mizeria. Și oamenii, fără grijile gri care ne apasă pe noi aici, câteodată chiar zi de zi, dar și fără chef și voie-bună. (Știi că francezii sunt printre cei mai nemulțumiți europeni?)
Încerc să îți povestesc câteva aspecte adunate, disparate, fără o logică a povestirii. Câteva, așa, strânse de pe drumuri.
Nu e scump ce-i scump, e scump ce-mi place mie
Știi desigur campania aceea cu De ce nu vii încoa (scuzați traducerea, parafrazez), în care se povestea cam cât de ieftină e o bere la noi comparativ cu apa lor. Păi bea matale o bere în Paris, spre exemplu. În Geneva. Unde prețul crește în funcție de intervalul orar la care te hotărăști să te apuci de băut. Câți euro crezi că dai pe ea? La noi, în centrul vechi, găsești și la 4 lei. Hai, 5. Uite-așa! Sic.
Să nu mai intru în povești cu taxe, parcări, amenzi, dări, chirii și ce mai plătește cetățeanul dintr-o țară civilizată. La noi e mai ieftin. Sigur că dacă ne gândim cum se strâng dările respective și ce primește cetățeanul neamț sau austriac sau francez pentru dările lui, e o altă poveste. Dar până să-l convingi pe român că e mai bine să plătească o taxă, va mai trece cale lungă. Nouă ne place ieftin. Și dacă se poate, gratis.
La noi e mizerie
Desigur. Și, prin decret național, s-a și instituit un coș de gunoi pe Valea Prahovei, unde se adună la grămadă pet-uri, resturi de la grătare, hârtii aruncate pe jos și mașini.
Mda, că “la ei” o fi curat. Am avut un mare șoc prima oară când am fost în Amsterdam, eram undeva în centru, pe lângă un fast-food căruia nu-i voi scrie numele. Pe trotuar – o mizerie de nedescris, mai ceva ca-n spatele blocului la mine (am vecini care aruncă resturi menajere pe geam, arunca-și-ar mâinile cu ele odată să și le arunce!).
La fel în Frankfurt, în zona mai cosmopolită a orașului. În cartierele preponderent locuite de nemți, nu zic, era curat.
A,da. Și să menționez și Parisul? Ți-am zis aici cum e…
România – inima Europei
Umblă zilele astea prin online un articol despre cum suntem noi cei mai inimoși și mai calzi între oameni. Om fi, eu știu?
Ce știu clar e că am tot mers prin țări de-acestea vestice, Germania, Austria, Elveția. Când am făcut pană pe marginea drumului, pe lângă Mariazell, n-a sărit nimeni să mă ajute. Când am căutat de mâncare pe la zece seara în Geneva, puteam să dau cu tunul pe străzi. Nu era țipenie de om, nu tu restaurant cu bucătăria deschisă, nimica. Păi ia învârte-te tu prin centrul vreunui oraș mai mare din România pe la zece seara. Ei, cum e? Nu mai zic de centrul Bucureștiului, centru isteric la orice oră.
Dar atunci când am ajuns eu cu motorul într-o noapte rece, udă fleașcă, la recepția unui hotel din Lago di Misurina? Doamna recepționeră insista să-i dau actele, iar eu insistam să aibă oleacă de milă, să mă schimb și să fac un duș înainte, pentru că e puțin probabil să pot găsi prin bagaje cu mâinile vinete și tremurânde unde dosisem actele să nu mi le plouă.
Dar noi n-avem infrastructură!
N-avem. Și e aberant ce se întâmplă cu prețurile și termenele de livrări la autostrăzi. Cum o fi la alții?
De data asta o să te duc un pic în Est: am plecat astă-vară cu motorul în Rusia. Până acolo, am cotit-o prin Republica Moldova și Ucraina. În Moldova, în fix prima zi după ce ieșisem din țară, era să-mi las oasele pe un drum în construcție, numa piatră și nisip era, și complet nesemnalizat. Restul drumurilor au fost mult mai bune. Valuri, găuri, denivelări, drumuri bombardate, pe toată bucățica de Moldovă pe care am colindat-o. Iar în Ucraina? Deși toată lumea zice că acolo e dezastru pe străzi, am prins și șosele bune, dar și mai proaste și vălurite. Însă, pe-o autostradă, semnalizată pe hartă ca fiind autostradă, am găsit așa: trecere de pietoni. Loc de făcut la stânga. Bicicliști. Vânzători de fructe așezați pe așa-zisa bandă de urgență.
Desigur nu pe ei trebuie sa-i luăm drept model, dar aș vrea ca atunci când spunem “noi n-avem”, să punem un pic lucrurile în perspectivă. (PS, mi-a șoptit o păsărică, rezidentă în Austria, că pe la ei pe la țară sunt drumurile fix exact ca la noi. Vaaai, dar se poate?)
Iarna nu-i ca vara
Ia hai să ne uităm și la aspectele pe care noi, ăștia care păcat-că-populăm-țara, nu le putem schimba. Domnule, la noi când e cald, e înfiorător de cald, nu se poate trăi, iar iarna ne îngroapă munții de zăpadă. Nasol, ce să zic.
Însă nu așa ca în Bangkok unde, spre exemplu, diferența de temperatură e de la vreo 50 de grade afară, la 16 în orice încăpere în care funcționează un aer condiționat. În 4 zile aveam gâlcile cât papaya.
Dar m-am dus prea departe. Uite mai aproape, în Franța, acum câțiva ani, eram în delegație în Monthlery, la vreo 30 de km de Paris. Ghici cine-a mers pe tocuri doi kilometri jumătate prin stratul de zăpadă, pentru că se blocase tot traficul, toate șoselele, era stare de urgență națională, erau oameni care dormeau prin școli, ce să mai, dezastru! Singura mea șansă și a colegelor mele era să prindem un tren care ajungea înapoi în Paris, unde-aveam și noi hotelul. Ah, n-am zis. În 10 cm de zăpadă se afundaseră șoferii francezi. D-aia afânată.
Dar de prietena mea din Bonn, care ni se plânge mereu că la ea sunt 18 grade când la noi sunt 30, și 3-4 grade când la noi sunt 15? Sigur că și noi o invidiem când îi raportăm vara cele 46 de grade din București…
Limba noastră-i o comoară în adâncuri îngropată
Uneori la așa mare adâncime, că de-abia se mai găsește. Mi-am mai povestit eu of-ul aici. Nu puteam să zic de România fără să mă leg de unul dintre aspectele ce ne definesc ca români. Ia uite o idee ieșită din comun: oare dacă am avea vorbirea și uzul limbii române ceva mai îngrijite, am avea și o țară mai îngrijită?
Să fii civilizat, să trăiești într-o țară civilizată, costă. Te costă libertăți, te costă timp, cere efort. Ar fi mai bine să fie curat și la noi în țară? Da, ar fi bine să facem. Ar fi bine să avem și noi străzi, monumente istorice renovate, nu demolate? Da, așa ar trebui să facem. Ar fi bine să avem și noi o țară din aia civilizată? Ah, dar ia zi drag roman, respecți regulile și legile? Ești civilizat pe stradă și în casă? Dar așa, tot timpul, nu cum ne zicea cineva de curând – “eu nu arunc gunoi pe stradă, decât mucul de țigară…” că vorba aia, românii, cei care facem țara asta să fie așa cum este, suntem tot noi. Eu și cu tine. Uite-așa.
Mie îmi place țara asta. Îmi place să trăiesc în ea. Îmi pare rău când vin dintr-una mai dichisită și mă gândesc că s-ar putea și la noi. Îmi plac oamenii, petrecăreți, inimoși, frumoși. Și cunosc din ce în ce mai mulți oameni frumoși. Și iarăși știu că sunt mulți care nu-s așa.
Îmi place să mă plimb în țara asta, de-a lungul și de-a latul, deși uite, când mă duc cu motorul într-o țară vestică mă simt infinit mai în siguranță decât aici.
Și îmi place mult că de când am început să călătoresc îmi înțeleg și apreciez țara mai bine. Vrei să-ți spun un secret? De câte ori mă gândesc dacă m-aș muta din țară, de atâtea ori îmi spun că da, sigur aș încerca, dar numai așa, pentru 6 luni – un an. Oare ce o însemna asta? Uite o variantă de răspuns aici.
Acest articol face parte din campania blogosferei românești de călătorii pentru evidențierea unor motive care ne-au făcut să ne apreciem mai mult țara și locurile de baștină. O fi bine la alții, dar e bine și la noi! La mulți ani, Romania!
Te invit să citești celelalte articole publicate în cadrul campaniei aici:
- Catherine’s crossroad – Azi aleg România!
- Călător în Africa – De ce să te bucuri că trăiești aici, acasă
- Drum liber – Badea Cârțan, cioban, erou și călător
- Enciclopedia călătorului independent – Străinii iubesc România
- Foto Travel – România, te iubesc!
- Funtur.ro – Sangele apă se face – apa Mării Negre
- Ioana Budeanu – România, țara dorului
- Plăcerea de a călători – De ziua ta, Românie
- Trans-Ferro – Cum am ajuns să apreciez România după ce am călătorit în afară
- Ioana calatoreste – Dorul românesc – 1 Decembrie
- Elena Cîrîc – Așa am ajuns să apreciez mai mult orașul în care locuiesc
- Viajoa – Laptele și mierea ce curg dincolo
Dacă tot ai ajuns până aici, mai fă un pas
Vrem să cunoaștem lumea în mod responsabil, cu atenție și respect pentru toate formele de viață sau cultură. Nu ne interesează turismul de masă și ne pasă de ceea ce lăsăm în urmă, așa cum ne pasă de ceea ce îți povestim ție. Investim timp în pregătirea articolelor, oferim sfaturi pe baza experiențelor personale, nu umplem blogul cu publicitate și promovăm doar produse sau servicii în care credem sau pe care le folosim. Suntem selectivi și pretențioși în alegerile noastre – din respect pentru tot ceea ce ne înconjoară și din respect pentru cei care ne citesc.
Un mic ajutor din partea ta ne ajută să menținem standardul și spiritul acestui blog. Dacă ceea ce ai citit te-a inspirat, te-a emoționat sau ți-a oferit o informație de care aveai nevoie, dăruiește și tu înapoi un minut și donează pentru a susține LumeaMare. Mulțumim!
